Leapșă #10: Printre cărțile contemporane românești

1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?

Crimă la timpul trecut” de Adina Speteanu.

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?

Cred că am toate cărțile Monicăi Ramirez de la Editura Tritonic, pe care le-am și citit, iar seria „Alina Marinescu” o am în toate cele trei ediții de până acum (Crime Scene, Tritonic și Librex), și urmează să îmi pun gheruțele și pe ediția de la Ed. Up. Recunosc că nu am mai găsit cartea „Cum să scrii un bestseller” la Tritonic și am luat ediția Librex de la Gaudeamus 2017.

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.

Kate Martin și Patrick Stone din romanul „Viață dublă la Veneția” de Monica Ramirez. Îmi place mult de ei pentru că iubirea lor trece de barierele timpului și că deși este pusă la mari încercări, în cele din urmă iese triumfătoare.

4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?

Sunt mulți eroi în mâinile cărora mi-aș pune viața și deși Ford din seria „Alina Marinescu” iese învingător, oricând m-aș lăsa păzită de Lied și Asht din seria „Nlithia” de M.M. Țara pentru că pe tura lor, deși aș fi răpită, aș ajunge înapoi acasă teafără și cu o sumedenie de aventuri la activ. L-aș  alege și pe Erin din duologia „Nebunul alb” de Allex Trușcă pentru că știu că alături de el nu m-aș plictisi și aș avea niște subiecte de discuție foarte interesante și niște dezbateri despre prietenie, religie și loialitate pe măsură. Pot să rămân cu toți?

5. Fantasy sau romance românesc?

Pentru mine literatura românească a câștigat mult teren datorită genului fantasy unde i-am remarcat în mod special pe Șerban Andrei Mazilu, M.M. Țara și Oliviu Crâznic.

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?

Depinde foarte mult de calitatea textului. Până să citesc întrebarea aceasta, mi-am dat seama că în unele din romanele mele preferate scrise de autorii noștri, personajele au nume străine și nu m-a deranjat absolut deloc. Pe de altă parte, am citit și cărți autohtone în care aș fi preferat nume românești întrucât povestea ar fi fost mai calitativă dacă nu ar fi fost americanizată.

7. Eroina preferată?

Ca să mă faci să-mi placă de un personaj feminin mai mult decât îmi place de Aendo Assermoresau Ford, e nevoie să fie ori ceva nemaiîntâlnit până acum în literatură, ori vreun îmblânzitor de dragoni. Noroc cu Laura Știrbu și personajul său Liliana Venin din seria „Vicontele Verenței Pierdute”, că altfel ziceam pas.

8. Ultima carte românească citită?

Sinuciderea Ielelor” de Ana Mănescu.

9. Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?

 

Nu știu cum să mă organizez pentru că vreau să citesc și „Secretul Regelui Nemuritor” de M.M. Țara, „Copiii din ceață” de Laura Știrbu, să reiau seria „GEMINI” de Monica Ramirez și să citesc și „Protocol 9”, cel mai nou roman al Monicăi și parcă mă strigă și Anele cruxene… Simultan, dacă se poate. Decizii peste decizii… (voi ce mă sfătuiți?).

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani.

Sunt mai mult decât bucuroasă să vă fiu cititor atâta timp cât nu uitați că noi, cititorii, vrem să vă vedem deschiși către o viitoare carte mai bună decât precedenta.

Recenzie: Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel de Kerri Maniscalco (Aventurile lui Audrey Rose)

Am așteptat foarte mult apariția acestei cărți pentru că m-am îndrăgostit nebunește de copertă. Este fantastică. Cu toate acestea, pe măsură ce am avansat cu lectura, entuziasmul mi-a scăzut, iar la final am constatat că nu am iubit acest volum la fel de mult pe cât mi-am dorit și am vrut.

Kerri Maniscalco rescrie legenda lui Jack Spintecătorul, adaptând-o epocii victoriene, introducând elemente și o atmosferă steampunk. Am găsit interesantă această remodelare, dar nu suficient de atractivă pentru că între paginilie volumului autoarea a îmbinat mai multe elemente ale anilor 1800 care m-au scos din atmosferă și uneori au îngreunat lectura.

Audrey Rose este un personaj controversat al cărții pentru că în ea se dă o luptă aprigă între permisiunile și restricțiile vremii. Este cochetă, elegantă și feminină, dar în acelși timp este și curioasă, pasionată de medicină legală și o amatoare perseverentă în arta deducției. De multe ori am avut impresia că este o reflexie a personajului Irene Adler al lui Sir Arthur Conan Doyle. Însă nimic din toate acestea nu mai contează dacă ea nu se poate detașa de sentimente. Deși este o femeie puternică și are idealuri bine stabilite, tânăra eșuează de cele mai multe ori tocmai datorită sentimentelor pe care le nutrește față de familie, prieteni și societate. A fost nevoie de o tragedie ca ea să poată discerne realitatea de imaginație.

În dorința lui Audrey Rose de a revela identitatea și de a-l aduce în fața justiției pe Jack Spintecătorul, ea pierde de cele mai multe ori indiciile evidente, însă partenerul său de laborator și un alt aspirant al științei deducției și al inimii tinerei domnișoare, Thomas Craswell, reușește să-i fie mereu aproape și să o însoțească pe drumul corect care duce spre rezolvarea misterului ce a învăluit cartierul londonez Whitechapel.

Londra sfârșitului secolului al XIX-lea este îngrozită de misteriosul Jack Spintecătorul care ucide prostituatele și apoi le mutilează. Victimele lui, la prima vedere, au legătură cu familia Wadsworth. Audrey Rose reușește foarte greu să-și stăpânească emoțiile rezultate în urma descoperirii acestui detaliu incriminator, iar acest lucru periclitează de mai multe ori investigația ei și a lui Thomas.

Făcând abstracție de atmosfera cețoasă care învăluie acțiunea romanului, am regăsit lectura acestei cărți foarte interesantă. Relația dintre Thomas și Audrey Rose este plină de semnificații pentru că cei doi au fost croiți după asemănarea celebrului duo al lui Conan Doyle – Sherlock Holmes și Doctor Watson. Thomas este un mai tânăr Sherlock care și-a asumat rolul de inițiator al tinerei sale colege în tainele deducției. Acesta de multe ori o tratează pe protagonistă cu o superioritate, aproape, enervantă, dar pe care eu am găsit-o foarte dulce. Uneori nu vedeam decât doi îndrăgostiți inconștienți de sentimentele pe care le nutresc unul pentru celălalt, alteori regăseam în comportamentul lor o chimie rară ce preconiza de multe ori începutul unei relații indestructibile de tovărășie atât pe plan profesional, cât și personal.

Titlu: Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel

Titlu original: Stalking Jack the Ripper

Autor: Kerri Maniscalco

Editura: LEDA Edge

Anul publicării: 2018

Nota: 3/5

Lumea cărților #8: Fragment „Expurgo” de George Cornilă

Coperta: Tudor Popa

Poate unul dintre cele mai dificile lucruri de făcut odată ce termini de citit romanul Expurgo de George Cornilă este să decizi dacă ai vrea sau nu să trăiești în lumea pe care a creat-o începând de mâine, sau vreodată.

Scris în parte ca un documentar, ca jurnal și ca reportaj, în parte ca un film de acțiune, Expurgo este un roman SF împletind cu măiestrie elementele de cyberpunk cu satira și thriller-ul polițist.

Pe de o parte, avem utopia – într-un viitor îndepărtat, omenirea trăiește în pace și progres, sub semnul Noii Renașteri, tehnologia îi oferă o viață lungă și îndestulată, lipsită de pericole, colonizarea spațială are succes și Pământul își deschide brațele vizitatorilor din alte lumi, iar individul trăiește zi de zi plenitudinea unei vieți în care Cultura și Educația, Moralitatea, Frumosul și Adevărul sunt singurele puncte de reper care contează. 

Pe de cealaltă parte, însă, avem distopia, în toată groaza și mizeria ei – un sistem totalitar amintind de atrocitățile unor regimuri nu de mult apuse, muncă silnică, execuții publice, centre de reeducare, limitarea drastică a libertăților unor anumite categorii de persoane, epurare, eugenie, un conflict perpetuu între cei care conduc și cei care nu vor să fie conduși, și, mai ales, o încălcare flagrantă a drepturilor omului de a fi om.

Agenții Serviciului de Apărare Intelectuală joacă rol de judecător și călău, călcând peste cadavrele celor care nu se conformează Noii Ordini Mondiale, aplaudați de populație și urâți din suflet de rebeli.

Urmărindu-l pe agentul SAI II-22 în misiunea primită de la centru – aceea de a împiedica o grupare extremistă de non-cetățeni să pornească scânteia unei revoluții în Metropola 1 – avem parte de o imersiune completă în acest univers ideal, dar greu de asumat. Raiul și Iadul coexistă în megalopolis-ul imaginat de George Cornilă, iar oamenii au de ales între ele. Motivele pentru care unii aleg Iadul de bunăvoie, în timp ce Raiul pedepsește cu moartea chiar și cele mai mici transgresii, reprezintă puncte forte în acest roman care va nărui toate lucrurile pe care le crezi despre tine.

Cu toate acestea, contrastul dintre Matrix-ul celor care iubesc minunata lume nouă în care incultura este ilegală și Zion-ul celor care resping violent ideea de culturalizare cu forța este elementul care te va face să dai pagină după pagină pentru a afla cine câștigă la final: intelectualii sau… ceilalți.

Cititorii se vor bucura însă să regăsească în paginile acestei cărți mai mult decât o distopie. Avem un science-fiction de extrapolare socială, o lume exotică și fascinantă, bogată în detalii (dar care îi lasă fiecăruia dintre noi destul spațiu pentru propria imaginație), un conflict între Bine și Rău cumva răsturnat față de canoanele clasice și un deznodământ pe cât de surprinzător pentru unii, pe atât de satisfăcător pentru alții.

O carte care îți dă peste cap busola morală din primele pagini, Expurgo invită la introspecție și auto-cunoaștere. Extraordinar de bine potrivit cu situația reală a țării noastre, romanul ne face să ne reevaluăm propria viziune asupra vieții. Ce ai vrea să devii? Un cetățean-model, perfect fericit cu cărți, artă, muzică și bogăție culturală fără limite sau un om liber, neconstrâns de nimeni și de nimic să își trăiască viața așa cum crede de cuviință?

Romanul poate fi achiziționat la precomandă de pe site-ul editurii Crux Publishing și va fi lansat pe 14 aprilie, în cadrul Târgului Final Frontier.

Design: Tudor Popa

Mă întrebam dacă oare aş mai fi putut să revin neschimbat la viaţa mea dinainte, în bucla mea în care totul se întâmpla din nou şi din nou, mereu la fel, în bucla mea perfectă în care, peste frumuseţea culturii trona maiestuoasă frumuseţea regulilor.

Când am vrut să mă ridic, cu gândul de a-mi da cu apă rece pe faţă, am văzut-o pe Morgana vorbind cu un bărbat lângă uşa toaletei.

În ciuda fumului şi a amețelii, l-am recunoscut pe toroipanul care îmi scăpase deunăzi.

Avea falca bandajată şi părea nervos. Nu puteam înţelege ce vorbeau. Am avut impulsul de a-l anihila, cu un ciob de sticlă, cu mâinile goale dacă ar fi fost nevoie, însă m-am gândit că poate nu mă văzuse, poate erau doar cunoştinţe şi nici nu vorbeau despre mine. M-am băgat în învălmășeală şi am început să imit mișcările pe care le vedeam la ceilalţi, în timp ce trăgeam cu ochiul la cei doi.

La un moment dat, l-am văzut dispărând pe uşa toaletei. Am trecut pe lângă Morgana, care se întorcea spre ring fără a mă privi, gândindu-mă să intru după toroipan, să-l ucid şi să-i las cadavrul într-una dintre cabine.

Mai aveam câţiva paşi până la uşă, când muzica s-a oprit şi luminile s-au aprins.

După doar câteva clipe de neclintire, o brigadă de operativi a pătruns în încăpere, în formațiune de atac.

– Vă rugăm să ridicați mâinile şi să rămâneți nemișcați! a strigat conducătorul brigăzii. Avem o listă de suspecți implicaţi într-un atac anticultural. Pentru evitarea neplăcerilor, îi rugăm pe vinovați să iasă în faţă. Dacă aveţi informaţii despre atentat, vă rugăm, de asemenea, să ieşiţi în faţă. Nu dorim violenţă. Totul se poate termina în câteva minute, fără vărsare de sânge sau alte rețineri sau penalizări.

În zadar.

S-a declanșat o panică generală.

Toţi au început să fugă, mulţi înghesuindu-se pe o trapă care fusese deschisă în podea, probabil către un tunel de scăpare. Cei care îşi dădură seama că nu aveau cum să ajungă în siguranța tunelului încercară să ocolească brigada sau să se baricadeze în baie. Câţiva au încercat să iasă cu forţa şi aceia au fost doborâți cu focuri scurte. Printre ei s-a numărat şi toroipanul care ieșise din toaletă, vânturând un briceag.

Eram singurul om care rămăsese nemișcat.

Îmi priveam camarazii, cei de care viaţa mea era atât de legată. O parte din mine ar fi dorit să se alăture lor, să ceară o armă, să lupte împreună cu ei şi tot împreună cu ei să plece înapoi spre Sediu pentru raportare şi apoi spre Cortex pentru muzică clasică, suplimente şi somn.

O parte din mine ar fi dorit să fugă.

În încremenirea mea, nu l-am văzut pe puștiul numit Dego aruncând cu o sticlă spre unul dintre operativi. Nu a apucat sticla să-şi atingă ţinta, că rafalele de mitralieră l-au doborât. Nu am putut să fac nimic. Deodată, parcă înnebunită, Morgana s-a năpustit spre ei răcnind. Unul dintre operativi a prins-o, i-a răsucit o mână la spate şi a pus-o la podea. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine atunci, însă am apucat iute o scrumieră din fontă, grea cât să nu poată fi furată şi ascunsă în vreun buzunar, şi mi-am lovit în cap camaradul.

Gestul meu a dat curaj celorlalţi, care au năvălit peste operativi. Abia au apucat să mai tragă câteva focuri. Totul s-a preschimbat într-o luptă corp la corp.

Am profitat de învălmășeală, am ridicat-o pe Morgana şi am tras-o după mine spre ieşire.

Am fugit, am fugit cât de tare am putut, deşi ea plângea şi se oprea uneori pentru a mă lovi cu pumnii. O luam atunci în brațe în ciuda împotrivirilor ei şi fugeam astfel cu ea până se liniștea şi puteam să o las jos.

Am ajuns într-un târziu în siguranța garsonierei ei.

A urlat până în zori când, epuizată, a adormit.

Coperta: Tudor Popa

Desfășurare impresionantă de forţe în urma atentatului de ieri. Serviciul de Apărare Intelectuală a efectuat numeroase razii în vederea arestării suspecților. În mai multe cazuri a fost necesară deschiderea focului. 84 de persoane şi-au pierdut viaţa, majoritatea în urma busculadelor cauzate de panică. Patru suspecți au fost reținuți. Din nefericire, în urma unei razii într-un club de la Periferia de Vest, un operativ şi-a pierdut viaţa.

Vă reamintim că ieri, o bombă a fost plasată într-unul dintre turnurile Cetății medievale. Explozia a distrus o parte din clădire şi a blocat traficul din Nucleu pentru mai multe ore. Din câte se pare, atacul a fost planificat în baza unor informaţii furnizate rebelilor de un fost operativ SAI care a dezertat.

(Agenţia de Presă a Sectorului 10)

 

Recenzie: Sinuciderea ielelor de Ana Mănescu

„Sinuciderea ielelor” este un volum de proză scurtă cu 11 basme, original, reinterpretate pe care te aștepți să le auzi, noaptea, în jurul unui foc de tabără.

Interesant este că această colecție de istorii, inspirate din cultura noastră, nu sunt neapărat cu un final fericit, cât sunt despre femei puternice, cu o voință de fier în a face tot posibilul să-și schimbe destinul, dar și despre tinere naive sau disperate care cred că știu totul. Magia cărții nu stă în farmece sau vrăji, cât în întorsăturile neașteptate de situație pe care le regăsim în fiecare istorioară.

De exemplu, aici găsim povești despre sirene, zâne, iele și prințese care se evidențiază de restul suratelor prin dorința de a-și schimba cumva destinul. De a se împotrivi tradiționalismului și normalității. Spun „normalitate” pentru că nu găsesc alt cuvânt pentru starea de anticipare pe care o avem de obicei când citim o poveste. Dacă este despre o prințesă, atunci implicit aceasta este neajutorată în ghearele unui răpitor fantastic sau dacă ne gândim la iele, imediat ne amintim de poveștile despre tinerele de o frumusețe răpitoare care, în realitate, sunt niște ființe malefice, iar lista continuă.

Ei bine, la Ana Mănescu nu regăsim nimic previzibil, ci doar interpretabil. Acest lucru m-a făcut de multe ori să nu-mi dau seama cât de repede avansam cu lectura (este o carte care se citește repede, dar nu foarte pentru că altfel pierzi firul poveștii). Unele finaluri sunt neprevăzute în timp ce altele mi se pare că nu au nici un final.

În această carte, nu am găsit o culegere de povești perfectă, care să se plieze pe personalitatea mea, întrucât nu îmi place ideea de a citi o lectură cu un final „misterios”. Pentru mine nuanțele de gri prezentate în carte nu sunt satisfăcătoare. Ori e alb, ori e negru. Nu mă mulțumesc cu ceva între, pentru că eu nu am aceeași imaginație ca autorul și nu pot creiona finalul perfect al poveștilor sale.

Am cochetat cu ideea de basme moderne adaptate timpului nostru. Uneori aveam impresia ca regăseam în povestiri elemente și personaje inspirate din viața reală. Alteori tot decorul era nou și eram curioasă să-l explorez, doar ca să-mi dau seama că finalul nu poate fi intuit.

Nu știu de ce, autoarea a ales să insereze două povestiri care nu sunt despre magie, ci psihologice. Mi-ar fi plăcut să le regăsesc, mai degrabă, într-o carte cu fantome sau crime, decât într-una cu ființe fantastice.

Totuși nu am putut să nu observ că, exceptându-le pe  acestea, pisica este un element extrem de prezent în carte. Știu că este simbolul magiei și un animal tipic feminin. Adesea ființele cu puteri fantastice sunt însoțite de o pisică, la fel ca și personajele feminine supranaturale din volum.

Am găsit lectura interesantă și relaxantă, însă nu suficient de antrenantă pentru mine. Ana scrie pentru o anumită categorie de cititori care pot înțelege nuanțele neutre ale lumii, care sunt sensibilizați de natură și feline și care pur și simplu acceptă să se întoarcă pe drumul spre vremea când lumea nu cunoștea globalizarea și nu era ruptă de tradiționalism.

Titlu: Sinuciderea ielelor

Autor: Ana Mănescu

Editura: Herg Benet

Anul publicării: 2018

Nota: 3/5

Recenzie: Și mă întunec de Kiersten White (Saga Cuceritorului #1)

Îmi plac poveștile despre istorie și cultura noastră. Ce nu-mi place este că odată cu trecerea timpului, apar din ce în ce mai multe povești despre neamul nostru sub semnătură străină decât autohtonă.

Unul dintre străinii care s-a inspirat din istoria poporului român este Kiersten White. O scriitoare din SUA care prin imaginație și studiu al culturii noastre, a reușit să rescrie legenda lui Vlad Țepeș atingând niște puncte sensibile: religia, orientările sexuale și ce însemna să fii femeie în secolul al XV-lea.

Protagoniștii romanului „Și mă întunec” sunt frații Ladislav și Radu Drăculea și prințul otoman Mehmed. Ladislav (Lada) este întruchiparea feminină a lui Vlad Țepeș. Este o copilă deosebită, dar nu datorită farmecului feminin sau al grației, ci prin puterea pe care o emană încă de când era doar un prunc în fașă.

„În timp ce copilașul se prinse de ea cu o înverșunare surprinzătoare, doica își înălță propria-i rugăciune. Să fie puternică. Să fie vicleană. Și să fie urâtă.” – pag. 12

Mai bine urâtă și băiețoasă decât monedă de schimb la adolescență pentru obținerea unor puternice alianțe politice în numele tatălui său superficial. Să fii femeie în anii 1400 însemna să fii doar o unealtă politică în mâinile familiei, iar Lada a făcut tot ce a putut să-și depășească condiția „înjositoare”. A preferat să se neglijeze și să se antreneze cu soldații, decât să fie un trofeu. A preferat să supraviețuiască sălbăticindu-se, zgâriind, mușcând și omorând decât să fie închisă într-o colivie de aur și să se simtă inutilă, iar acest lucru este impresionant, mai ales că în acest volum protagonista nu este decât o copilă.

„Așadar, întrebarea devine, Fiică a Dragonului, ce vei sacrifica tu? Ce vei lăsa să-ți fie luat, astfel încât și tu să poți avea putere?” – pag. 192

La polul opus se află fratele Ladei, Radu. Noi îl mai știm de la orele de istorie ca Radu cel Frumos. Un personaj misterios cu multe secrete. Radu este tot ceea ce Lada nu va putea fi niciodată. Este charismatic, diplomat, blând. Este un spion excelent datorită anilor din copilărie când a fost ignorat de sora sa mai mare și de copii. De multe ori, prefera să se facă nevăzut și să studieze ce se întâmplă decât să ia parte la acțiune. Această excludere are să-i fie extrem de utilă mai târziu, când tatăl său îl va da pe el și pe Lada Imperiunului Otoman ca un fel de garanție pentru păstrarea relațiilor de colaborare cu Valahia.

Politica a făcut parte dintotdeauna din viața celor doi copii care s-au adaptat la obiceiurile orientale mai mult sau mai puțin. Totuși Lada și Radu au găsit un refugiu și o iluzie de siguranță în prietenia prințului otoman Mehmed, viitorul sultan Mehmend al II-lea. Nu o dată mi s-a părut că acest prinț respectă tipologia copiilor care au vise mai mari decât ei și care consideră că o coroană însoțită de cel mai important titlu din imperiu le permite să facă orice. Din păcate, politica este aceeași în orice epocă, realitate sau ficțiune. Nimic nu este ușor, iar Mehmed nu ar fi fost niciodată sultan sau un bun strateg fără ajutorul singurilor săi prieteni Lada și Radu.

Cartea nu este o lectură pe care să o citești înainte de culcare pentru că este foarte complexă și are o mulțime de fire ce trebuie urmate cu o mare atenție pentru a înțelege firul poveștii. Există o mulțime de elemente care fac ca această lectură să fie unică mai ales că prezența unui triunghi amoros neobișnuit ar putea fi un motiv de dezbateri interesante. Autoarea nu s-a sfiit în a compara creștinismul cu islamismul sau lipsa totală a credinței din creștinism și nici nu a dat înapoi când a scos la iveală un aspect al istoriei pe care mulți istorici îl evită: homosexualismul și lesbianismul.

Sunt foarte puține evidențe care să ateste orientările sexuale ale conducătorilor noștri demult apuși (doar suntem un popor tradițional și patriot) așa că am găsit cartea nu neapărat o ficțiune istorică, ci o reistorisire a trecutului nostru adaptat după un adevăr evitat prea mult timp.

Primul volum al trilogiei „Cuceritorul” este brutal, sălbatic și crud, cu anti-eroi care fac totul să supraviețuiască cât mai mult. Este despre niște copii nedoriți și abandonați care vor să se afirme în fața familiei și a unui popor întreg. Și mai este despre iubiri neconvenționale și complexe în care toți care le gustă, în final sunt nefericiți pentru că le este prea teamă să lupte pentru ele.

Titlu: Și mă întunec

Titlu original: And I Darken

Autor: Kiersten White

Editura: 2017

Editura: LEDA Edge

Lumea cărților #7: Fragment din “Căderea celor 7 turnuri” de M. M. Țara (Nlithia #2)

Design: Gabriel Tanko

La două luni de la teribilele evenimente care au zguduit Cetatea Nisalului și ne-au dezvăluit taina Inimii dragonului, lucrurile păreau să fi reintrat în cursul lor firesc. Dar asta numai până când Lied apare pe nepusă masă în odaia lui Asht și îl atrage într-o nouă aventură: o scurtă vizită în Osa (unde, cu mai bine de 15 ani în urmă, cei doi barzi au descoperit Secretul regelui nemuritor). Miza o reprezintă însuși destinul Nlithiei întregi, căci temutul Țesător a fost (destul de) clar cu instrucțiunile: Lied trebuie să recupereze o hartă veche a lumii pentru a împiedica Cenușii să scalde Nlithia într-o baie de sânge.

Copertă: Gabriel Tanko

Din nefericire pentru barzii noștri preferați – însoțiți de Calya și de micul dar curajosul dragon Bluîn Osa magia este interzisă iar ei trebuie – literalmente – să își lase puterile și talentele speciale la poarta cetății. Desigur, lipsiți de avantajul dat de magie, cei trei se vor trezi curând depășiți de situație, căci este ceva putred în Osa și lucrurile nu sunt niciodată cum par. Motiv pentru care trebuie să îți pună la bătaie inteligența, ingeniozitatea și curajul pentru a înfăptui o misiune imposibilă: jaful visteriei din Osa, cel mai bine păzit tezaur din lumea cunoscută. 

Mircea Țara dovedește încă o dată – dacă mai era nevoie – că stăpânește pe deplin arta scrisului. Pasajele pline de acțiune și suspans se împletesc de minune cu descrierile ample, fascinante, ale unei lumi exotice și vaste, în timp ce umorul se strecoară printre replici și printre gândurile sau faptele lui Blu – și este întotdeauna binevenit. Când luminoasă, când întunecată, atmosfera este cuceritoare și te face să dai pagină după pagină pentru a urmări cu inima la gură peripețiile și pățaniile protagoniștilor. Pe urmele lor se află nu numai dușmani mai vechi din Osa, dar și unii noi – vânătoarele de magie, soldații cetății, cuplul regal și o pleiadă de personaje pestrițe și periculoase care fac legea în mahalalele orașului. 

Pe lângă personajele îndrăgite din volumele Secretul Regelui Nemuritor și Inima Dragonului, în romanul Căderea celor 7 turnuri ne vom întâlni cu alți eroi sau, după caz, anti-eroi, la fel complecși și interesanți ca și prietenii noștri. Micuții Sunni și Ruka au un rol aparte în această poveste, dar nici arghelanul, tavuth-ul sau arangierul Osei nu sunt de lepădat. 

Un roman vast și alert, care te îmbogățește sufletește și îți pune imaginația la încercare, Căderea celor 7 turnuri este, dincolo de o aventură high fantasy, și o odă subtilă închinată prieteniei, loialității și mai ales acelui strop de magie care se regăsește în fiecare din noi și în întreaga lume. 

Editura Crux Publishing ne anunță că volumul Căderea celor 7 turnuri, al treilea din seria Baladele Nlithiei, este disponibil pentru precomenzi cu reducere, transport gratuit și autograful autorului! 

Copertă: Gabriel Tanko

Pătrunseră pe rând în cealaltă încăpere. Ușa se închise în spatele lor, întărită de tije metalice. În fapt, toată camera, care nu avea mai mult de zece pași lungime, era ca o cușcă, pereții din lemn fiind dublați de bare groase din fierul roșiatic al Osei. Singurul scaun din încăpere era ocupat de o altă femeie, care purta același model de rochie din material multicolor, aspru; avea aceeași piele creolă, același păr lung, dar negru, împletit la fel într-o coadă terminată cu o lamă aurie ce atingea podeaua. De fiecare dată când își înclina sau întorcea puțin capul, tăișul ascuțit scrijelea în lemnul dușumelei.

– Rihan. Vraja.

Femeia care scosese copilul afară din hambar și îl adusese în stare de inconștiență, îi întinse Calyei o bucată de hârtie pe care erau înșiruite câteva cuvinte în limba străveche. Un jurământ care, atât timp cât erau între zidurile Osei, îi împiedica să folosească magia.

– Eu nu am magie, zise Asht. Nu pot să fac nici o vrajă.

– Nu contează. Rostești legământ, zise Rihan.

– Iar el nu poate vorbi. O să îl scoateți din hambar la fel ca pe puștiul acela? întrebă Asht simțindu-se prins ca într-o colivie, ceea ce nu era departe de adevăr.

– Depinde. Are magie? Nu are? Vedem.

– Și cum vedeți dacă are cineva magie? spuse Calya dând glas gândurilor lui Lied.

În loc de răspuns, Rihan îl lovi pe Asht cu lancea peste umăr, din vârful ei țâșnind un fulger subțire auriu.

– Așa. Vraja. Rostește, insistă Rihan, în timp ce femeia așezată pe scaun îi studia încruntată.

Calya schimbă o privire scurtă cu Lied, iar în mintea ei auzi vocea bardului.

– Nu văd altă cale, Calya. Blu… ca să intrăm în cetate, trebuie să ne despărțim cumva.

Auzi imediat strigătul dragonului în mintea lor. Era un „da” deloc încântat.

– Trebuie să pătrundem în Osa. Altfel, nu avem nici cea mai mică șansă să găsim harta.

Blu îi arată un nou tablou, în care ei patru stăteau la soare pe un deal, iar spre ei se îndrepta un paj aducându-le harta ca pe o ofrandă.

– Blu… harta nu o să vină niciodată singură la noi.

Dragonul mârâi întristat – felul lui de a fi de acord cu ceva cu care nu era deloc de acord.

Calya simți separarea de Blu ca un văl ridicându-se de pe ea. Un fior îi străbătu trupul și observă că și Asht reacționa la fel. În schimb, chipul lui Lied nu trăda nici o emoție, nici un regret, nici o teamă, iar Calya nu putea decât să se întrebe ce simțea și ce gândea acum că pierduse din nou legătura cu magia și cu cel mai drag prieten al său.

– Vraja, mârâi femeia deja nerăbdătoare.

După ce Calya rosti jurământul dintr-o suflare, Asht luă papirusul și se bâlbâi de două ori până reuși să nu pocească vreun cuvânt. Apoi, toate privirile din încăpere se ațintiră asupra lui Lied.

– E nahmalian, zise Calya sperând că nu aveau să îl verifice și pe el. 

În Dragonicon se menționa că legătura dintre un lian și dragonul lui se înfiripa pe viață, autorul speculând că era posibil ca uniunea celor doi să se prelungească și în eternitate.

Rihan o ignoră și îndreptă vârful de cristal al lăncii spre pieptul lui Lied. Din vârful rubiniu al lamei translucide se iscară câteva fulgere îndreptându-se țintă spre pieptul bardului, doar pentru ca, la câteva degete de el, acestea să se răsucească și să se răsfrângă, să se dea peste cap și să se întoarcă spre Rihan. Lied nu doar că nu avea magie, el o respingea, de parcă împrejurul lui se ridicase un scut invizibil, care îl proteja. 

Acesta să fie blestemul nahmalienilor? Pedeapsa cea mare pentru cei care sunt exilați pe veci din pădurile Inharinarului? se întrebă Calya înmărmurită.

– Viseryn, vezi? zise Rihan, iar femeia se ridică de pe scaun, ochii ei negri scăpărând de uimire și curiozitate.

– Arghelan! exclamă ea.

– Nahmalian, replică Asht cu buzele arcuite în jos, știind cât de mult detesta Lied cuvântul.

De afară se auziră strigăte, zăngănit de zale și forfotă. Rihan deschise ușa,  dincolo de ea, în câmp, văzându-se doar fum.

– Puteți merge, le zise Viseryn, îndreptându-și toată atenția spre un soldat care se postă în prag.

– A izbucnit un incendiu în spatele hambarului! strigă bărbatul în armură. Va trebui să vă relocați Tres Viseryn!

Aceasta înclină din cap și ieși după soldat. Rihan o urmă îndeaproape.

Cei trei rămaseră singuri în odaie, privind nedumeriți unul spre celălalt. Apoi, Lied ridică din umeri și părăsi încăperea pentru a-și lua calul și proviziile. Iar pentru că în Osa nu exista lege împotriva armelor, ci doar împotriva magiei, spre surprinderea lui, își recuperă și sabia.

Pășiră pe poarta Osei tușind, înecați de pâcla groasă ridicată din flăcările ce mistuiau iarba înaltă.

– Nu m-ai părăsit nici o clipă, așa-i?

Un sentiment jucăuș inundă mintea lui Lied, iar dragonul îi arătă dezastrul pe care îl provocase în spatele hambarului, flăcările lui magice incinerând pajiștea. Lied împărtăși un zâmbet mut cu Blu înainte ca legătura dintre ei să fie secerată brusc. Un gol în stomac și o explozie de durere în moalele capului îl aduseră pe Lied în genunchi.

Bardul intrase în cetate, Blu nu.

Lumea cărților #6: Fragment din “Agenții haosului” de Ana Maria Negrilă (Stelarium #3)

Coperta: Ruxandra Tudorică

După conflictele și comploturile la care am luat parte trup și suflet în romanul “Regatul sufletelor pierdute” și după ce am fost alături de agenții anh în aventurile lor pe planeta Cardeea în “Ascensiunea stelară“, iată că a venit timpul să aflăm și cum se încheie povestea spionilor pe care am ajuns să îi îndrăgim atât de mult.

Ultimul volum din seria “Stelarium” de Ana-Maria Negrilă – “Agenții haosului” – va fi lansat pe 13 aprilie la târgul de carte Final Frontier, editura Crux Publishing anunțând deja disponibilitatea romanului și pentru precomenzi.

Dar ce se poate spune despre un roman space opera atât de complex, de vast și de palpitant fără a-i răpi cititorului plăcerea lecturii? Ei bine, lumea de pe Galene pe care o regăsim după aproape o mie de ani s-a schimbat, și nu neapărat în bine. Fragilele alianțe ale trecutului s-au spulberat într-un conflict nimicitor iar agenții Sten, Ralle, Karl și Adrew trebuie să se confrunte acum cu noile realități din Regatul Celest. 

Izolați de noua formă de energie a planetei, pe care nu o pot stăpâni, agenții își dau seama că trebuie să descurce și ițele unui  complot străvechi ce le-a dictat întreaga misiune și chiar existență. Dușmanii de demult le devin aliați temporari, iar prietenii îi privesc cu suspiciune, incomodați de întoarcerea lor.

Echilibrul întregii planete este amenințat de monstrul Apoc, un personaj temut și urât deopotrivă, iar peste toate, trecutul și păcatele comise pe Galene și în Lumea Con par a-i prinde pe agenți din urmă, punându-le planurile și viețile în pericol.

Dacă în primele două volume am urmărit cu sufletul la gură modurile ingenioase găsite de agenți pentru a-și îndeplini misiunea cu care au părăsit Galene, acum, la întoarcerea lor, vom trăi un adevărat carusel de emoții pentru a afla nu numai cine este maestrul păpușar din spatele întregului conflict, dar și dacă (și cum) vor supraviețui anti-eroii noștri la noile provocări la care sunt supuși.

În stilul ei caracteristic, și în romanul “Agenții haosuluiAna-Maria Negrilă ne ispitește să descoperim o lume post-umană pe cât de înspăimântătoare uneori, pe atât de familiară, bogată în detalii, plină de acțiune și suspans, cu personaje memorabile, știință avansată, o imaginație debordantă și nenumărate provocări intelectuale care invită la reflecție. Odată ce pășești pragul și intri în lumea Stelarium, timpul se oprește, iar tu te vei trezi dând pagină după pagină, dorindu-ți în același timp ca povestea să nu se sfârșească. 

Și acum, un mic fragment din Agenții haosului, pentru toți cei pasionați de science fiction și operă spațială de cea mai bună calitate!

 

Așezară naveta pe o suprafață plată, destul de solidă și puțin acoperită de zăpadă din cauza vântului ce mătura zona. Ieșiră pregătiți să înfrunte vijelia. Costumele, pe care Remi le folosise și pe Alignak, le ofereau protecție, iar cizmele îi fixau bine de rocă. Totuși, se deplasau destul de greu. Nu puteau să lase naveta mai aproape de drum, chiar dacă era ecranată și se putea apăra sigură. Coborâră povârnișul abrupt, aplecați sub vânt și aproape orbiți de zăpadă. Se foloseau mai mult de senzorii costumelor, de vizoare, bazându-se pe propriul lor sistem energetic și mai puțin pe ce vedeau. 

Ajunseră pe drumul îngust, acoperit de un strat protector de material ce părea să reacționeze cu zăpada, topind-o și trimițând-o în pârâiașe subțiri spre șanțurile însoțitoare. Șoseaua părea un anghilar imens și negru, șerpuind printre stânci. Vizoarele le arătară că vehiculul se apropia încet și silențios.

Rămaseră așteptând în mijlocul drumului. Nu era timpul, nici locul pentru planuri complexe. Lucrurile simple erau cele mai bune dacă erau însoțite și de surpriza noutății. Agenții erau oameni, orice ar fi spus unii și alții.

Remi trimise o comandă navetei, iar cei din transportor rămaseră fără comunicații. În curând, aveau să rămână și fără armament, dar încă nu era momentul să o afle. Dădu din cap încurajator spre Idolia. Oricum, era o nebunie ce făceau, așa că nu mai era nimic de spus.

Cei din vehicul nu păreau să-i fi observat, deși se așezaseră fix în fața lor. O clipă, Remi se temu să nu încerce să treacă peste ei, dar transportorul se clătină și se opri la o distanță destul de mică. Probabil că erau evaluați în acel moment, iar agenții constatau cu uimire că multe din instrumentele de la bord nu mai funcționau. Ridicară mâinile și începură să le agite, folosindu-se de surpriza momentului și de gesturile ce nu păreau amenințătoare. Idolia își îndreaptă gândurile spre ocupanții vehiculului și le trimise sugestii. Nu îi forța, ci îi împingea ușor în direcția dorită, lăsându-i să hotărască ei ce aveau de făcut.

Transportorul era mai mare decât al lor, totuși, față de altele, era destul de mic. Așa cum constataseră și ei, nu fusese construit să deplaseze mulți oameni sau materiale. Era un vehicul ușor, dar dotat cu armament, exact ce le trebuia. 

IA-ul navetei îi anunță că bruiase comunicațiile transportorului, iar virusul pe care îl introdusese în sistem reușise să îi blocheze armamentul. Agenții ar fi putut să rezolve problema dacă ar fi avut timp, doar că nu aveau. Remi dădu din cap spre Idolia, iar amândoi se apropiară de vehicul continuând să fluture mâinile. Își ridicaseră vizoarele și păreau inofensivi și înghețați. Precis agenții erau cu ochii pe ei, cântărind pericolul și șansele în cazul unui atac. Remi păși spre ușa blindată și bătu în ea. Cei doi din interior aveau nevoie de un îndemn, blocați cum erau în mijlocul drumului.

Îl simți pe primul pregătindu-se să iasă și gata de luptă. IA-ul îi atrăsese atenția că erau înarmați cu bastoane galenice, dar că nu putea să facă nimic în această privință. Remi nici nu se aștepta. Își scoase mânușile și pregăti o sferă fierbinte. Lângă el, Idolia îl imită strâmbându-se. Frigul era neplăcut cu toată căldura bilei de energie. 

– Ce nu fac eu pentru tine! mai apucă să-i spună pe jumătate serioasă înainte ca ușa să alunece în lături. 

Coperta: Ruxandra Tudorică

Agentul arăta diform în costumul de protecție căptușit. Nu văzură decât o mare pată albă și ovalul mai întunecat al feței, ieșind de sub glugă. Văzură și bastonul din lemn galenic și săriră într-o parte. Remi mormăi ceva și aruncă sfera spre pieptul acestuia. Bărbatul se cutremură, dar arma preluă o parte din energie, iar agentul scăpă nevătămat. Totuși, părea amețit, clătinându-se în cadrul ușii. În spatele lui mai era o siluetă, care îl apucă de braț și îl trase în interior. Idolia aruncă sfera ei, dar nimeri cadrul ușii.

– Nu-i lăsa să intre! exclamă, deși Remi își făcuse deja vânt înăuntru.

Dacă ușa se închidea, era complicat să îi convingă să o deschidă la loc. 

Interiorul era strâmt, iar cu ei doi părea și mai strâmt. Agenții se retrăseseră spre partea din spate și împingeau aerul dintre ei cu bastoanele. Remi se strâmbă, își dădu casca jos și o așeză pe un fotoliu, ca și când ar fi avut de gând să zăbovească mai mult. Agenții făcură o mișcare înainte, încercând să îl lovească cu armele, dar o sferă a Idoliei le tăie avântul. Energia se opri în vârful bastoanelor, apoi se disipă prin fibrele lemnului. 

Remi ridică mâinile cu palmele îndreptate spre ei. Primul agent, cel pe care îl atacase mai devreme, îl privi circumspect, apoi își coborî gluga, urmat de celălalt. Erau tineri amândoi, iar Idoliei i se părură stângaci. Căută pe fețele lor asemănări cu Sten sau Ralle, dar nu era nimic. Chiar și energia anh părea slabă, sau oricum, diferită de ce simțise vreodată la agenții de pe Ascensiune. 

– Nu e nevoie de chestiile astea! spuse Remi, zâmbind strâmb. Eram într-o situație proastă și nu voiam decât ajutor. Poate că nu ne-am făcut înțeleși. Vehiculul nostru a rămas blocat pe munte, iar noi de-abia am ajuns până aici. Am înghețat ceva.

Își coborî mâinile și le frecă una de alta ca pentru a le încălzi. 

Agentul din frunte era cu câțiva ani mai în vârstă și mai sigur pe el. Celălalt nu părea să-și fi terminat antrenamentul și se ascundea în spate, nesigur, și cu arma galenică tremurându-i în mâini. Remi îi aruncă o privire și rânji. Pe vremuri, astfel de specimene nu ajungeau la el, iar cei pe care îi vânase aveau cel puțin un nivel decent, dacă nu unul foarte bun. 

– Ei, insistă, cum rămâne? N-are rost să ne amenințați.

Agentul din frunte încercă timid să îl sondeze, dar fără rezultat, pentru că Remi învățase să își țină gândurile pentru el. Nu avea energia anh, dar împrumutase destule trucuri de la Adrew și ceilalți. 

– Așa se întâmplă când prinzi ce se poate prinde de la cei mai buni! le spuse pe un ton aproape glumeț.

Cei doi nu înțeleseră unde bătea, așa că îi priviră mirați. Cel mai tânăr, cu ochi albaștri, rotunzi, se uită la Idolia ca și când s-ar fi așteptat ca primejdia să vină de acolo. 

– Cine sunteți? strigă primul agent.

Remi clătină din cap și mai făcu un pas în față.

– Venim din sud ca să vizităm capitala, dar și cu diferite treburi, despre care n-are rost să mă lungesc acum, iar vehiculul a rămas blocat în munți. 

Bețele de lemn se mișcară amenințătoare în fața lor. Nu îl credeau, și nu putea să îi învinovățească pentru asta. Idolia înaintă și interveni:

– Nu avem nevoie decât să ne duceți până la primul post sau prima localitate, atât. De acolo ne descurcăm.

Cei doi se priviră și, în ciuda anh-ului slab, dădură impresia că se consultau, apoi primul agent vorbi, însoțindu-și cuvintele cu o mișcare amplă a armei.

– Nu vă putem lua cu noi, deci vă dați jos singuri sau vă dăm o mână de ajutor!

Remi dădu din cap a tristețe și privi cu coada ochiului spre Idolia. Părea pregătită, așa că începu să își rotească degetele și formă o nouă sferă de atac. 

– Nu pot spune decât că mi se rupe de voi!

Aruncă sfera spre ei, țintind deasupra armei celui din frunte. Acesta o văzu trecându-i pe lângă cap și se felicită că scăpase. Când auzi un geamăt,  își dădu seama era prea târziu. Avu măcar prezența de spirit să nu se întoarcă. A doua sferă, cea a Idoliei, pluti spre el, dar reuși să o atingă cu arma, disipând-o. Lemnul galenic se umflă și se desfăcu absorbind din energie, iar bastonul se deschise ca o coroană de arbore. Ochii bărbatului ardeau întunecați și se vedea după expresie că lua lucrurile în serios. Fața i se înroșise de efortul pe care îl făcea să se înconjoare de o sferă anh. 

Remi râse în timp ce juca pe degete noi fire de energie.

– Acu’ te scremi! Să fi văzut tu numa’ ce făceau agenții acu’ sute de ani, ai fi strigat numele lui Um de zece ori! Mi-ar fi dat de furcă, nu glumă, nu ca tine! 

Agentul se făcut și mai roșu și trimise cu un gest pripit arma înainte. Materia acesteia se frământă, ramurile dispărură, apoi vârful se scindă în șase tentacule ascuțite. Remi sări într-o parte și se lovi de un fotoliu. Se uită spre Idolia, dar și ea reușise să se ferească. Rânji urât. Agentul încercase să se folosească de trucul lui, dar nu îi ieșise.

– Nu-i frumos! Nu-i frumos deloc! Nu așa se face, fiule!

Își ascunse o mână la spate, iar cu cealaltă continuă să rotunjească o minge de energie. Idolia îl atacă prima, dar agentul pară din nou. Era atent și își umezea din când în când buzele palide. Ochii îi treceau rapid de la unul la altul, dar încă mai credea că avea situația sub control. 

– A fost o vreme când rezolvam rapid zece agenți într-o zi, da’ nu zece ca tine…, tu ești un nimeni!

Îi aruncă prima sferă, pe care bărbatul o pară din nou, după care își îndreptă arma spre pieptul neapărat al lui Remi, sigur pe victorie. Între o lovitură și alta fusese până atunci suficient timp de atac, doar că acum lucrurile se schimbaseră. Remi îi văzu satisfacția din priviri, dar se răsuci în același timp și lansă sfera pe care o ținuse ascunsă la spate. Aceasta îl lovi pe agent drept în față. O clipă rămase înțepenit, cu arma în aceeași poziție, apoi se răsuci ușor și se prăbuși pe spate. 

Remi îi zâmbi Idoliei. Aceasta se încruntă la el, apoi se repezi și se aplecă asupra agentului. Îi atinse fruntea și se concentră asupra lui. Nu se simțea nimic, ca și când sensomemoria lui nu ar mai fi existat. Îi suci capul și îi studie implantul, apoi îl lăsă să cadă la loc murmurând nemulțumită. 

Se întoarse spre Remi și îl anunță sec:

– Se pare că l-ai omorât!

– Și nu trebuia?

I se alătură, verificând de unul singur, apoi spuse la fel de sec:

– Țeapăn. Îți pare rău?

Idolia clătină din cap.

– Nu, doar că nu era necesar.

Remi nu spuse nimic, călcă peste trupul nemișcat și se duse spre celălalt. Tânărul căzuse între două fotolii și se lovise cu capul de o cutie metalică. Dacă rana celuilalt era curată, aici cursese destul sânge. Remi se strâmbă. Era destulă mizerie și trebuia să îi dădea dreptate Idoliei că nu ar fi fost necesar. Atinse gâtul tânărului și se murdări pe degete. Nu simțea nimic și, la fel ca la celălalt, sensomemoria dispăruse. 

– Fragili, ce să zic! Nici n-a fost cine știe ce lovitură!

Dacă se gândea bine, Sten o încasase în același mod, și chiar mai rău, și tot avusese timp apoi să se țină de intrigi. Agenții Regatului degeneraseră, dacă nu cumva avuseseră ei norocul să îi nimerească pe cei mai slabi. 

– Mă întreb cum au reușit să-l aresteze pe Ralle, gândi el cu voce tare, privind vinovat spre Idolia.

De când cu Adrew, aceasta chiar că avea o slăbiciune pentru agenți. Discutaseră să îi ia prizonieri dacă se putea, dar el subliniase destul de clar cuvântul dacă. Și dacă nu se putuse, ce să facă el? Oftă și îl apucă de picioare pe cel mai apropiat de ușă.

– Mă ocup eu! îi spuse, ocolindu-i privirea.

Idolia mormăi ceva și îi întoarse spatele, drept care Remi oftă din nou.

Duca