Recenzie: Revertis de Laura Nureldin

Coperta: The Spartan Bureau

Pentru mine, Laura Nureldin dintr-o călătoare în timp, extrem de haioasă și excentrică, s-a transformat rapid într-o îmblânzitoare de vampiri.

„Revertis” este cel mai tânăr „copil” al său și are de departe cea mai interesantă, simplă și frumoasă poveste cu vampiri pe care am citit-o până acum. Spun asta pentru că deși cartea cuprinde anumite elemente pe care le regăsim la L. J. Smith sau Stephanie Meyer, acest roman aduce și elemente noi și mult mai bine detaliate în literatura fantasy cu colți.

Această poveste începe acum aproape patru secole, când o tânără născută într-o familie burgheză din Callais, Beatrice, se îndrăgostește de misteriosul și secretosul Victor. Relația lor este precum cea a lui Romeo cu Julietta până în ziua în care Beatrice descoperă că iubitul său se hrănea cu cea mai bună prietenă a sa. Înspăimântată de crudul adevăr fata se sinucide, aruncându-se de pe o stâncă. Cred că acesta ar fi fost un final tragic și extrem de original pentru o poveste de iubire, însă Jerome de Villiers a reușit să o salveze pe frumoasa blondă, iar 400 de ani mai târziu îi revedem pe cei doi formând un cuplu în spuma societății newyorkeze actuale.

Ca și în cărțile precedente, firul poveștii este foaret ușor de urmărit, dar și alert. Victor se învinovățește de moartea iubitei sale așa că o caută disperat de-a lungul timpului pentru a-i vorbi și eventual a-și cere scuze. Beatrice, însă, refuză să-l întâlnească de teamă să nu îi facă rău deoarece a ales moartea în locul lui.

Mi-a plăcut enorm că autoarea a reușit să îmbine atât de armonios prezentul cu trecutul ,fără să fie nevoie să ne scurtcircuităm neuronii pentru a înțelege cum s-a ajuns în punctul în care aflăm că Victor nu are nevoie de Piatra Lunii pentru a supravițui luminii solare.

Personajele Laurei întotdeauna au fost deschise către public și deși sunt extrem de misterioase sunt prietenoase cu cititorul, lăsându-l de cele mai multe ori să le afle secretele și să le urmeze peste tot precum un prieten vechi. De aceea mi-a fost extrem de ușor să empatizez cu toate și să îmi facă plăcere să le cunosc pe fiecare în parte.

Această deschidere către public și lipsă de secrete fac cititorul să se îndrăgostească până și de antagoniști și cumva să le pară rău de ei. Cum este Aleppa de pildă. Această femeie a fost păcălită, înșelată și trădată de atâtea ori de-a lungul timpului încât nu a știut să aprecieze binecuvântarea pe care a primit-o în ziua în care i s-au născut cei doi copii. Aceste dezamazgiri au îndepărtat-o de tot ceea ce a iubit și au călăuzit-o pe drumul răzbunării și al pierzaniei.

Iubiri nemuritoare, vrăjitoare bune și rele, vampiri prietenoși  și întunecați sunt doar câteva din elementele care au făcut ca această carte să fie o evadare binemeritată din cotidian. Iar finalul deschis al cărții nu te poate îndemna decât să visezi cu ochii deschiși la o continuare cel puțin la fel de energică precum aceast început de nesfârșit.

Titlu: Revertis

Autor: Laura Nureldin

Editura: Herg Benet

Anul publicării: 2018

Nota: 5/5

Advertisements

Recenzie carte: Arlequine de George Cornilă

Coperta: Ruxandra Tudorică

„Arlequine” este o culegere de povestiri unică, în care autorul, George Cornilă, ne conduce înapoi pe drumul misterios al poveștilor pe care obișnuiau bunicii să ni le spună la gura sobei sau pe care le descopeream noi înșine odată, de mult.

Parcurgând fiecare din cele 22 de povestiri m-am simțit ca și cum cineva îmi oferea fragmente dintr-o viață pe care am trăit-o de mult când nu aveam puterea de a distinge irealul de real.

Aș vrea să pot să iau fiecare povestioară în parte și să vă fac un mic rezumat, însă mă tem că v-aș putea strica plăcerea lecturii pentru că spre deosebire de alți autori, Cornilă nu termină cu adevărat nici o povestire. Acesta, precum un iscusit iluzionist,  lasă un finalurile deschise invitând cititorul să-și imagineze cursul evenimentelor viitoare.

Misterul stă tocmai în revelația de la final când realizezi că pe tot parcursul lecturii autorul este înlocuit de arlechina prezentate în primele pagini care se agață de tine, conducându-te prin toate colțurile lumii: din Franța anilor 1700 până în prezent și apoi din nou pe tărâmuri imaginare cu legende nemuritoare despre balauri și preafrumoase fecioare.

„Din forfota de nedescris, o arlechină se desprinse, luând-o pe o stradelă îngustă, care cobora spre Sena.

[…]

Încălțată cu iminei, cu ciorapi dungați în alb și roșu, acoperindu-i picioarele până la jumătatea pulpelor, cu o fustă plisată scurtă, în aceleași culori, cu un corset pe jumătate stacojiu, pe jumătate negru, mănuși lungi până la cot, cu fața vopsită în alb, machiată cu negru în jurul ochilor, cu două lacrimi negre pe obraji, cu părul bălai prins în două codițe, părea una dintre statuile vii care stăteau nemișcate cu orele.”

Coperta: Ruxandra Tudorică

 

 

 

 

 

 

De regulă, enumerările și frazele lungi mă plictisesc și îmi îngreunează lectura, însă după cum se poate observa în citatul de mai sus, aici acestea au rolul de a fermeca cititorul și de-l afunda în lumile din carte, îndrumându-l spre redescoperirea poveștii întunecate preferate.

Personal, nu mă pot decide care din două texte mi-au plăcut cel mai mult pentru că pe acestea le-am trăit cu atâta intensitate încât am refuzat să cred că s-au terminat. Prima este „Inimă-Albastră”, o reconstruire a celebrului basm „Frumoas și Bestia” doar că rolurile sunt inversate , iar finalul este cel puțin neașteptat. În această poveste am empatizat extrem de mult cu tragicul firului narațiunii, dar și cu titlul simbolic, pe care pur și simplu îl ador și, de parcă m-am înțeles cu autorul în aceeași viață uitată, mi l-am și însușit (de câțiva ani obișnuiesc să mă semnez Duca Blueheart).

A doua povestioară se numește „Ora 5 în PallMall” și este cel puțin la fel de incintantă pentru că ne prezintă un eveniment interesant dintr-un club exclusivist. Morți misterioase și o organizație secretă sunt doar începutul unui final surprinzător care denotă curajul autorului de a șoca cititorul cu cea mai neașteptată alegere.

Pe măsură ce mă plimbam prin poveștile sale, mi-am imaginat această carte ca pe o invitație la un carnaval misterios ce își deschide porțile doar după ce apune soarele. Vă invit, așadar, să vă lăsați și voi conduși de misterioasa arlechină pe străzile întortocheate și neumblate ale lumii pentru ca mai apoi magia cărții să vă răpească definitiv din realitate.

Titlu: Arlequine

Autor: George Cornilă

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2018

Nota: 5/5

Recenzie: O fată în amurg. Un roman despre Paris de Serena Burdick

Întotdeauna am fost fascinată de fastul, culorile, eleganța și splendoarea sfârșitului anilor 1800, începutul anilor 1900. Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o perioadă când încă nu existau mașini, doamnele organizau serate, iar domnii frecventau anumite cluburi din înalta societate. Când tehnologia nu exista aproape deloc și singurele modalitatăți de a învinge plictiseala erau cititul și plimbările lungi prin parcuri sau călătoriile în străinătate.

Desigur că nu putem ignora nici lipsa educației medicale, foametea, mizeria sau războaiele, care erau în floare în acea perioadă, însă cumva familia Savary a reușit să treacă peste aceste obstacole, împiedicându-se însă de piedicile pe care chiar membrii acesteia și le-au creat singuri.

Mi-a plăcut enorm că romanul are mai multe planuri și implicit mai mulți protagoniști de la care am învățat importante lecții de viață. Faptul că autoarea ne-a refuzat deliciul unei lumi, a unei familii perfecte  sau a unui final previzibil, face ca acest roman să iasă din tiparele cu care ne-am obișnuit până acum.

După ce soarta i-a refuzat tinerei Aimee trei frățiori, o doamnă din Anglia îi aduce în holul casei un băiețel colestiv cu accent britanic mai mare cu doi ani decât ea. Așa a intrat tânărul Henri în casa și inimile familiei Savary, o familie burgheză din Franța secolului XIX. O dată cu trecerea anilor, relația dintre cei doi a trecut prin toate etapele posibile: de la doi copii ce intenționau să nu se agreeze, la niște adolescenți uniți prin pasiunea pentru pictură și apoi doi tineri legați pentru totdeauna de o iubire imposibilă, dar și multe minciuni.

Citind această carte am învățat că minciunile mici pot distruge familii, iar omiterea anumitor detalii îți iau dreptul șansei de a primi și oferi iubirea jumătății tale. Am mai descoperit că în zadar îți este scris că sufletul pereche este X dacă tu prin acțiunile tale îl îndepărtezi. Și cel mai important este că deși ai puterea de a ierta cu toată ființa ta, anumite gesturi nu pot fi uitate oricât de puternică ar fi iubirea.

Într-o lume în care femeile nu au aproape niciodată vreun cuvânt de spus și sunt amenințate de plictiseală, acestea învață să fie adevărați maeștri ai jocurilor și manipulărilor. Astfel se remarcă mama lui Aimee, Colette Savary. O doamnă care până acum și-a îngropat trei fii, dar care a reușit să se ridice și să orchestreze adevărate jocuri periculoase doar pentru a scăpa de apatie. Puteți considera că tocmai această femeie inteligentă este personajul negativ al evenimentelor ce stau la baza poveștii pentru că acțiunile sale au dus la separarea fiicei sale de singurul bărbat pe care a putut să-l iubească vreodată.

La polul opus, se află doamna Savary, soacara lui Colette. O bătrânică foarte simpatică, dar extrem de chibzuită și severă. Aceasta este simbolul feminismului din carte. Ea este singura femeie care știe să vorbească cu un bărbat ca de la egal la egal, are curajul să recunoască faptul că între ea și soțul său nu a existat niciodată iubire, ci doar un respect reciproc extrem de bine înrădăcinat, devenind astfel mâna dreaptă a acestuia. Faptul că această femeie nu a fugit niciodată din calea greului și că a avut extrem de mult curaj să înfrunte furtunile  vieții, au transformat-o rapid în personajul meu preferat.

Cred că tragicul a fost reprezentat doar de tânăra pictoriță și de dragul său Henri, victimele unei pasiuni prea aprinse pentru perioada respectivă. Fiind încă tânăr și necopt Henri a comis o greșeală ce l-a îndepărtat de familia adoptivă și de tânăra care i-a furat inima pentru totdeauna. Aimee i-a dăruit totul însă trădarea lui a îndreptat-o spre autodistrugere. Acum cei doi sunt separați și uniți de un periculos joc de domino al cărui final este un șoc pentru cititorul acestui roman cu iz de trecut și în care doar cel mai puternic va obține ceea ce își dorește.

Titlu:  O fată în amurg. Un roman despre Paris

Titlu original: Girl in the Afternoon. A Novel of Paris

Autor: Serena Burdick

Editura: RAO

Anul publicării: 2017

Nota: 3/5

Recenzie: Blestemul câștigătorului de Marie Rutkoski (Trilogia Câștigătorului #1)

Mărturisesc că, inițial, această carte nu era pe lista mea de citit deoarece coperta este mult prea „blondă și roz” pentru gusturile mele. Când s-a lansat, primul meu gând a fost că ori este un roman distopic cu un background inspirat de la sfârțitul anilor 1800, începutul anilor 1900, fie este o carte de epocă cu o protagonistă asemănătoare celebrelor Ecaterina Teodoroiu sau Ioana D’Arc.

Surpriza am avut-o când am citit recenzia Fetei din bibliotecă. Ideea unei protagoniste cu un fizic slab, dar o minte sclipitoare mi-a stârnit interesul în ciuda coperții. Și dacă tot sunt la subiectul designului aș vrea să precizez că imaginea coperții are „sens” indiferent de cum ai poziționa-o. Cred că este prima carte din biblioteca mea cu o copertă ce se apropie cel mai mult de o ambigramă.

Titlul romanului este unul sugestiv și este explicat încă din primele pagini, în timpul licitației unde protagonista, Kestrel, îl cumpără pe Arin:

„Blestemul Câștigătorului e atunci când obții obiectul dorit, dar numai la un preț uriaș.”

Suma exorbitantă, dar atât de neînsemnată pentru familia tinerei blonde, stârnește multă agitație în rândurile clasei aristocrate valoriană din Peninsula Herran pentru că pe tot parcursul volumului există o mulțime de speculații referitoare la natura relației dintre cei doi.

Am fost impresionată de caracterul fiecărui personaj în parte pentru că acestea sunt unice și extrem de bine conturate. Cumva, am reuști să empatizez și cu valorienii și cu herranii și în același timp să nu fiu de partea nimănui. Pe măsură ce am avansat cu lectura, constatam că într-o ceartă nu există niciodată un singur vinovat. Am apreciat și faptul că autoarea a reușit să evite martirizarea celor două nații subliniind puterea interioară ce să găsește în fiecare om. Nimeni nu este perfect, dar fiecare persoană în parte excelează într-un anumit domeniu, fapt ce crește autenticitatea și calitatea lecturii.

Cred că pot afirma că această poveste se citește, practic, singură. Lecturarea ei este fluidă și deloc complicată pentru că firul narațiunii este ușor de urmărit. Tocmai de aceea consider că oricine poate citi această carte, chiar și la metrou pentru că deși comploturile se află la fiecare colț, lectura este ușoară.

Abia aștept să citesc „Trădarea câștigătorului”, deoarece vreau să văd ce se află în spatele aparențelor și cum se va împăca Arin cu deciziile lui Kestrel ce le afectează nu doar relația, ci și popoarele pe care cei doi le reprezintă.

Titlu: Blestemul câștigătorului

Titlu original: The Winner’s Curse

Autor: Marie Rutkoski

Editura: LEDA Edge

Anul publicării:  2016

Notă: 4 / 5 

Recenzie film: Iron Man #1

Au trecut 70 de ani de la bătălia dintre Căpitanul America și Red Skull, iar acum un nou erou prinde viață. Tony Stark (Robert Downey Jr.) este cel mai dorit, bogat și inteligent playboy al New York-ului anilor 2000. Simultan, acest personaj este și arogant egoist, delăsător și cel mai probabil ultimul om ce ar putea fi numit vreodată erou. Până într-o zi…

Howard Stark (Gerard Sanders), i-a lăsat fiului său ca moștenire toate cercetările sale de la Stark Industries, cercetări ce au fost investite de partenerul său Obadiah Stone (Jeff Bridges) în industria armelor, Tony neavând nimic împotrivă până în ziua în care este răpit și aproape ucis de teroriști în Afganistan. Doar după ce scapă din captivitate, o luminiță se aprinde în sufletul protagonistului și-l îndreptă spre valorile morale pe care tatăl său le-a respectat și admirat la Căpitan.

Având un handicap ca și amintire din Afganistan (niște șrapnele în piept care îi amenința inima) și neavând superputeri sau un antrenament care să-l specializeze în tainele eroismului, Tony se folosește de inteligență și avere pentru a-și construi un costum special ce îl va ajuta să lupte cu terorismul și să salveze lumea de la autodistrugere.

Mi-a plăcut enorm acest film și deși l-am mai văzut până acum de cel puțin 3 ori, ca de fiecare dată am fost uimită de complexitatea poveștii și a comploturilor bine strecurate în ea. Cred că este previzibil că sunt fascinată de asistenta lui Tony, Pepper Potts (Gwyneth Paltrow). Îmi place de ea foarte mult pentru că deși este capabila asistentă a unei versiuni moderne a lui Don Juan, ea este stăpână pe sine și mereu are replicile la ea, dându-i fără ezitare peste nas lui Tony atunci când este prea aerian, infantil sau obraznic. Dacă a fost dezamăgită de atitudinea lui vreodată, nu a lăsat niciodată să se vadă, fiindu-i alături șefului său până la final.

Evoluția personajelor este spectaculoasă și extrem de bine subliniată prin Pepper și Tony. În prima jumătate a filmului tânăra roșcată are un aspect neîngrijit, sofisticându-se și înflorind pe parcursul filmului precum o Cenușăreasă ce își întâlnește zâna cea bună. Pe de altă parte, domnul Stark, dintr-un bărbat nepăsător se transformă într-un erou pentru toată lumea.

Am fost , dezamăgită de faptul că vocea lui Jarvis nu i-a aparținut lui James D’Arcy, ci lui Paul Bettany  și că Dominic Cooper nu l-a mai interpretat pe Howard așa cum mă obișnuisem în Agent Carter. Dar aceste detalii sunt prea mici deoarece eu chiar cred că decizia pe care am luat-o privind acest proiecțel a fost cel mai inspirat gând al meu pentru că acum filmele Marvel au mai mult sens și înțeles pentru mine și abia aștept ca duminică să văd Iron Man 2.

Titlu: Omul de fier

Titlu original: Iron Man

Distribuție: Robert Downey Jr. (Iron Man), Gwyneth Paltrow (Pepper Potts), Jeff Bridges (Obadiah Stone), Gerard Sanders (Howard Stark), Paul Bettany (Jarvis)

Anul lansării: 2008

Nota: 4/5

Recenzie serial: Agent Carter

Acum o lună am luat decizia ca în fiecare duminică să încerc să mă relaxez cu un film din franciza Marvel, însă se pare că planurile mele au fost date peste cap de un factor neașteptat: serialele. Următoarea treaptă pe scara proiectului meu, de a mă pune la curent cu aceste ecranizări, este reprezentată de inserarea serialelor între filme cum este și „Agent Carter”.

Margaret Elizabeth Carter (Hayley Atwell), cunoscută și ca Agentul Peggy Carter încă din „Căpitanul America, primul Răzbunător” este o tânără din Hampstead, Marea Britanie. Înainte de a primi vestea morții fratelui său, Michael, Peggy era o fată a anilor ’40 ca oricare alta. Visa să se căsătorească, să întemeieze o familie și să ducă un trai liniștit, însă această tragedie îi deschide ochii și astfel decide să se înroleze ca agent secret pentru S.O.E (Special Operation Executive). Contribuțiile patriotice și detalii despre marea ei iubire, Steve Rogers, sunt subliniate extrem de bine și detaliat în filmul menționat mai sus.

Ceea ce se întâmplă cu sentimentele ei după prăbușirea Căpitanului în ocean, este explicat în prezentul serial. Acesta este începutul și totodată povestea esențială dar și revelatoare pentru cea are să urmeze în anii 2000. Totul începe la jumătate de an după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, când Howard Stark este acuzat pe nedrept că ar vinde arme dușmanilor S.U.A.  Încolțit din toate părțile, playboy-ul apelează la Peggy pentru a lucra împreună în restabilirea reputației (și așa îndoielnică) a acestuia. Cu toate că Dominic Cooper interpretează un personaj esențial în serial, Howard este o apariție episodică, de cele mai multe ori fiind doar un nume, în lumina reflectoarelor fiind loialul majordom al familiei Stark, Edwin Jarvis (James D’Arcy) care luptă cot la cot cu „feblețea Căpitanului” în restabilirea ordinii.

Sunt extrem de încântată că l-am vizionat și regret nespus că după două sezoane (18 episoade) a fost întrerupt doar pentru că a avut rating-ul mai mic decât „Agents of S.H.I.E.L.D.”.

În ciuda acestui fapt, consider totuși că serialul este perfect chiar și așa cum este pentru că ne reamintește de importanța puterii și curajului unei femei care reușește să obțină rezultate fantastice într-o epocă în care singurul rol al doamnelor era să facă sau să crească copii, să meargă la salon, cumpărături și să întrețină casa. Acest lucru a avut un impact pozitiv asupra mea și îl recomand ca „easy view” oricărei cititoare pentru că anumite tips & tricks de acolo pot fi preluate și în prezentul nostru în care începem să ne pierdem identitatea.

Sezoanele sunt definitorii și simbolice pentru Peggy pentru că în primul învață să trăiască fără Căpitan și să se împace cu ideea că nu poate controla sau salva totul, în timp ce în al doilea sezon aceasta reușește să treacă peste trecutul său trist. Acțiunea este împărțită „strategic”, aș putea spune, pentru că în primele 8 episoade dușmanii sunt oameni obișnuiți cu minți neobișnuite, în timp ce în ultimele prezența extraterestră începe să-și facă simțită prezența pe Pământ sub forma Materiei Zero.

Cu toate acestea, am câteva mici dezamăgriri de anumite desincronizări ale poveștii, dar care nu sunt atât de importante. Una dintre ele, și cred că cea mai mare, este că nu s-a făcut o legătură între acțiunea serialului și acel one-shot  al eroinei noastre din 2013 unde este menționată formarea S.H.I.E.L.D. – ului ca și organizație protectoare a omenirii.

Recomand acest serial nu doar pentru că se bazează foarte mult pe ideea feminismului, dar și pentru replicile amuzante dintre Jarvis și Peggy, întorsăturile de situație și a îmbinării perfecte a realului cu irealul.

Titlu: Agent Carter

Distribuția: Hayley Atwell (Peggy), James D’Arcy (Domnul Jarvic), Dominic Cooper (Howard Stark), Enver Gjokaj (Agent Daniel Sousa)

Perioada difuzării: (2013) 2015 – 2016

Nota: 4 / 5

Recenzie: Inima dragonului de M.M. Țara (Nlithia #1)

„Inima dragonului” este mai mult decât o carte fantasy destinată pasionaților de aventuri magice. Este o lecție de viață despre asumarea responsabilității născute în urma deciziilor luate, loialitate și iubire.

Lied este un liandrin ce a trecut prin multe aventuri de-a lungul vieții, dar și umilințe. Fiind izgonit de cei de-un neam cu el, acesta a devenit un bard care străbate lumea în lung și-n lat încântând auzul cu ale sale oction și voce. Însă ceea ce pare o viață lipsită de griji, se transformă într-o luptă cu însăși Timpul și Destinul.

Totul a început acum mulți ani când actualul rege al Nisalului, Cherazim, l-a umilit pe Lied în capitala magiei din simplă vanitate și inconștiență. Ani mai târziu, Lied vrea să îi plătească regelui cu aceeași monedă, însă ceva a mers prost. Planul era simplu, bardul împreună cu prietenii săi Asht (bardul Nordului) Vel și Mira (simpli hoți de buzunare, dar cu secrete bine ascunse) și Nekki cu ai săi pitici, mereu puși pe șotii plănuiesc să-l adoarmă pe Cherazim și să ușureze locuitorii Nisalului de cât mai mulți bani în timpul unui bâlci. Tot ce liandrinul trebuia  să facă era să îl adoarmă pe conducător în timp ce tovarășii lui nu cruțau nici un săculeț din piață. Însă atunci când Întunericul își strecoară coada, lucrurile se pot îndrepta cu pași repezi și siguri către sfârșitul lumii. Cu regele adormit pe veci magia ce protejează orașul fermecat s-a evaporat mai repde ca roua dimineații iar haosul pune stăpânire pe întreg ținutul, unde scapă numai cine poate.

Timpul nu a fost niciodată prietenos cu nimeni, iar protagoniștii acestui roman fantastic, nu fac excepție. De aceea, am avut senzația că pe măscură ce personajele avansau în aventurile lor, zilele se scurgeau precum nisipul unei clepsidre. Mare mi-a fost surprinderea să constat, la sfârșit că acțiunea s-a petrecut în trei zile. În această perioadă, autorul ne-a vorbit într-o nouă limbă, limba străveche. Ne-a povestit mituri și legende nlithiene și ne-a făcut cunoștință cu creaturi noi, dar în același timp atât de cunoscute.

Desigur că întunericul nu ascunde întotdeauna coșmaruri, lecție pe care am învățat-o din cărțile lui Șerban Andrei Mazilu, dar la Mircea Țara am descoperit că cele mai crunte coșmaruri sălășluiesc în umbrele Alcanisului, cetatea care s-a scufundat pentru ca Nisalul să se ridice dar și în Camera Tuturor Morților, un sanctuar din adâncul munților în care sunt ferecate sufletele sacrificate de Eor pentru a ridica cetatea Nisalului.

Sceadu, umbre zămislite în întuneric, mereu înfometate și tavuth o creatură născută din cea mai pură ură și negru întuneric sunt doar câteva din ororile care se ascund în măruntaiele pămâtului. În timp ce zollanyi, creaturi de dimensiunile unui copil cu urechi de liliac (sau Yoda în miniatură, cum mi-am imaginat eu) sunt, probabil, cele mai nobile ființe magice pe care le-a întâlnit. Benevolența lor este extrem de rară și în același timp înduioșătoare pentru că de fiecare dată când unul dintre ei se stingea, simțeam că o dată cu el se singea și un strop din speranța că totul va fi bine.

Artefactul cunoscut de toți locuitorii Nlithiei, Inima Dragonului nu ar fi existat dacă autorul nu ar fi adus în lumina reflectoarelor creaturile magice care ne-au urmărit toată copilăria. Noi eram obișnuiți cu dragoni imenși, haini și avari care distrug orașe în calea lor, ca la Tolkien, sau ființe neîmblânzite ca la J.K. Rowlnig sau de ce nu ființe magice, personificate, care iau formă umană, cum i-a creat Sophie Audoin Mamikonian, dar niciodată nu am întâlnit dragoni mici (cât un vultur, să zicem) care sunt loiali unei singure persoane sau care se contopesc cu aceasta transformând-o într-o Fiică / Fiu al Dragonului. Desigur că nu toți dragonii pe care i-am întâlnit în carte sunt micuți și drăguți. Am cunoscut și dragoni periculoși și înțelepți.

Dar oricât de nobile, amuzante, surprinzătoare sau malefice ar fi personajele acestei cărți, eu am fost fascinată de o bătrână cu care am empatizat încă de la primele rînduri. La aproape două zile după ce Lied abia scapă cu viață din catacombele Alcanisului, acesta este găsit și îngrijit de o liandrină și o ghinna într-o bibliotecă. Calya este o tânără ce pare că i-a furat inima bardului, în timp ce Sirra Dephinn este o bătrână ghinna. Această bibliotecară este morocănoasă, extrem de protectivă cu nepoata ei, dar în același timp cumpătată și candidă, chiar dacă nu o arată. Replicile sale, dar și starea de spirit pe care aceasta mereu o are, au fost aproape singurele care m-au făcut să râd și să comentez cu voce tare, dar și care m-au pus pe gânduri lucruri ce au apropiat-o și mai mult de inima mea:

„Viața este o poveste. Una cu final deschis. Partea cea mai interesantă este că tu decizi cum se continuă și cum se termină, ce final îi alegi.”

Sunt extrem de fascinată de ceea ce un autor român a reușit să creeze în 365 de pagini. Creaturi noi, feluri de mâncare fanteziste și termeni originali care sunt explicați detaliat în subsolul paginilor.  Acum că am ajuns la final, sunt mai mult decât sigură că „Inima dragonului” este doar începutul unei lumi ce poate fie explorată și exploatată mult mai mult decât ne-am putea noi imagina.

Titlu: Inima dragonului

Autor: Mircea M. Țara

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2017

Nota: 5/5