Recenzie: Anotimpul Pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu

Nu voi scrie o recenzie cu citate. Nu voi scrie nici o recenzie în care să mă justific de ce am citit această carte de 4 ori. Și categoric nu am de gând să vă ofer spoilere cu privire la acțiune. În câteva cuvinte, o sută, două, trei… câte vor fi, vă voi oferi câteva sfaturi despre cum ar trebui să savurați acest roman.

Anotimpul PumnalelorAnotimpul Pumnalelor este o carte „mare” între două coperți subțiri. Este o poveste fantasy care redefinește acest gen, trecându-l pe o nouă treaptă. Pentru a înțelege acțiunea, complotul și finalul este necesar să uitați tot ce cunoașteți despre acest gen.

Citind cartea lui Andrei Șerban Mazilu am descoperit că genul fantasy nu înseamnă doar creaturi fantastice aduse în lumea reală, ci împletirea cu măiestrie a lumii imaginare cu lumea reală fără a-și pierde însă propria identitate. Acest gen este produsul întrepătrunderii în armonie a două lumi diferite.

Cu puțină imaginație, Arhipeleagul Voss ar putea fi în mijlocul Dâmboviței, Jiului, Dunării sau Mării Negre. Pur și simplu stând pe malul unei ape, având cartea în poală, poți vedea comerțul cu tutun, care de altfel este și economia de bază a acestuia. Stând acolo poți vedea Whitegate-ul cu piața lui mare de unde sărmanii sunt răpiți de Inchiziție pe motive stupide pentru a fi torturați în vederea recunoașterii unor lucruri de care nu au habar. Iar dacă îți întorci puțin privirea vezi mărețul Helmsan’s End unde se întâmplă lucruri bizare căci acolo locuiesc Corbii. Din când în când mai simți un miros de parfum scump, chiar când Contesa Mequette debarcă în Amberstone și nu îți va fi greu să vizualizezi luxul care o încoanjoară. Dar ce facem cu pescarul care bombăne în barbă de pe maul celălalt? Ți se face milă de el și  te decizi să îl ignori, dar întorcându-te la lectură îl vei înțelege mai bine după ce vei vedea viața locuitorilor din Perque și atunci, fără să vrei, aterizezi la propriu într-o lume nouă. După câteva pagini, ai tendința de a căuta cu privirea Noss-ul doar pentru a te asigura că tot ce descoperi citind, poate fi raportat la lumea reală, și chiar acolo, la câțiva kilometri în depărtare zărești turla unei biserici. Răsufli ușurat și îți vezi de citit în continuare.

Serban Andrei MaziluȘi în timp ce citești descoperi că a fi cuplat cu cineva de același sex ca și tine nu este un păcat în comparație cu alte fapte, ci o artă. Trebuie mai întâi să înțelegi ce înseamnă acest lucru, să îl accepți și abia apoi să începi să lupți cu el. Nu te arunci înainte ca berbecul pentru a lupta pentru „iubirea ta” pentru că ești diferit sau șmecher. Cumva, Andrei Ș. Mazilu a reușit să ofere eleganță, pasiune și mister relației dintre contesa Mequette și  Larisse, deși între cele două nu a fost descrisă în niciun rând vreo scenă erotică pentru că însăși întâlnirile celor două, adesea false, aveau acel ceva de je ne sais quoi ce mă făcea să vreau să aflu mai multe despre natura relației lor. Erau prietene? Erau dușmance? Erau iubite? Sau erau rezultatul complotului minții îmbibate cu ambiție a „zeiței blonde” cum o numește însuși autorul în carte.

Un alt aspect al romanului care m-a fascinat este grația cu care autorul tratează comploturile, canibalismul sau moartea în adevăratele sale culori. Fără subiecte tabuu, fără ocolișuri sau cenzură, Andrei Ș. Mazilu a scris acest roman cu toate cărțile pe față, fără însă a se pierde în detalii.

Am apreciat faptul că a fost descris fiecare colțișor al decorului și detaliu al garderobei personajelor pentru că doar așa am putut să nu fac comparații între lumea lui Aendo Assermore cu a lui Tolkien sau Martin, văzând-o în toată măreția ei, astfel subliniind originalitatea lumii create. Nu a fost nevoie să mă inspir din lumile deja expuse pe pelicula de film pentru a vedea de la mucegaiul catacombelor, la mizeria străzilor din Perque și mai apoi la luxul și fastul din Amberstone sau de ce nu, din camerele împăratului-idiot Septimus (mda, tipul chiar este un idiot).

Citind în continuare am descoperit că trilul Morții este cântecul care însoțește omul în fiecare moment al vieții sale care fără Thanos nu ar exista, așa cum nici zeul Morții nu ar exista fără noi. Suntem dependenți unul de altul. Acordând o atenție mai mare acestui personaj, mi-am dat seama că în cele din urmă, el a fost inima romanului, nu Mequette, nu Aendo sau oricine altcineva.

Contesa este deșteaptă și inteligentă în cel mai diabolic mod, în timp ce Aendo este personajul singur care trebuie să se regăsească și să își amintească să simtă. Dezgustul, lăcomia și putreziciunea ființei umane sunt întruchipate de episcopul-cancelar Emeric Bone, pe când eroul este nimeni altul decât Rico Mikake alias Kalleth. Personajele care m-am atașat cel mai mult au fost Foxley Quinn, combinația excelentă dintre viclenia unei vulpi și abilitatea unei pisici de a cădea mereu în picioare și rațiunea și cel mai înțelept personaj al romanului este majordomul Benson care pe lângă faptul că are niște replici fenomenale, este de departe singurul personaj care vede dincolo de aparențe.

Cât despre Aendo Assermore, nu trebuie să ai facultate de psihologie pentru a-l cunoaște, trebuie doar să ai răbdare și să încerci să ai răbdare în a se autodezvăluie. De la copilul maltratat, la asasinul fără remușcări și mai apoi la un Corb-luntraș prins între două lumi, drumul nu este atât de lung atunci când întâlnești persoanele potrivite. În aproape 350 de pagini, acest asasin se afundă într-un tango pasional și periculos cu moartea și viața. Un dans al cărui rezultat este doar foc și cenușă.

Personal, nu știu dacă aș avea curajul să trăiesc în această lume, fizic, pentru că nu mă simt nici luptătoare, nici vicleană, nici înțeleaptă, ci doar o visătoare. Așa că de fiecare dată când citesc și recitesc acest roman mă visez colidând străzile Arhipeleagului, vorbind cu localnicii și probabil strănutând continuu de la tot acel tutun, amuzându-i pe Corbi și Thanos prin ideile mele preconcepute despre happy endings. Însă aș fi dat toată colecția mea de cărți să fiu măcar pentru câteva secunde în pielea comisarului Baudelaire, omul banal dar extrem de norocos în a face parte din această poveste și de a vedea apusul insulei Amberstone și răsăritul unei noi ere. Acel peisaj este sfârșitul Anotimpului Pumnalelor și începutul unei noi ere, iar el o întâmpină pufăind tacticos din pipa lui.

Părerile despre roman sunt împărțite. Au fost scrise sau spuse prin viu grai. Am fost încântată să aud din gura acestor cititori împătimiți următoarele:

Yuki *

Leonard Ancuța

Titlu: Anotimpul Pumnalelor

Autor: Șerban Andrei Mazilu

Editura: Crux Publishing

An apariție: 2015

Nota: 10/5

Cartea o puteți achiziționa de pe site-ul Editurii

D&E2

*Notă pentru Yuki, Aendo e personajul meu preferat, so be gentle 😉
Advertisements

8 thoughts on “Recenzie: Anotimpul Pumnalelor de Șerban Andrei Mazilu

  1. Oficial mi-ai trezit interesul pentru această carte și abia aștept să o citesc. După ce ajung și eu să o citesc putem schimba păreri despre ea ^^

  2. Am dat peste aceasta carte la Yuki pe blog si de atunci am fost destul de curioasa in privinta ei. Titlul este cel care mi-a pus Capac, asa ca am si trecut-o pe lista. Si pentru faptul ca i-ai dat 10/5, inseamna ca trebuie neaparat sa o citesc, nu? :))

  3. Wow, cat de frumos ai putut sa scrii despre cartea asta :). Si nota 10 din 5? 😀 Chiar trebuie sa o consideri o capodopera.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s