Recenzie: Jocul Necromanților de Șerban Andrei Mazilu (Cronici din Voss #2)

La aproape trei luni după Cădere, în plin Vernal, comploturile continuă în cele mai ascunse colțuri ale Arhipelagului Voss. Acum că imperatorul a dispărut de la conducerea celor patru insule (Amberstone, Perque, Noss și Whitegate), purtând o mască de aparentă ordine, dezordinea mănâncă încet și sigur viața vossienilor precum rugina fierul.

În povestirea „Misterele din Sparktower”, pe care o puteți găsi în antologia „Metamorfoze”, autorul doar ne avertizează în privința planurilor pe care Turek Marteen inteționează să le pună în aplicare în cel de-al doilea volum al seriei „Cronici din Voss”.

Revenit la viață cu ajutorul Savannei, acesta găsește în patru aristocrați, adevărați lideri ai armatei sale de nemorți. Yvette von Erikson este o femeie cu educație aleasă și foarte ambițioasă, dar cu un trecut marcat de o tristețe ce i-a schimbat enorm percepția asupra lumii, în locul iertării alegând să fie inițiată în tainele vrăjitoriei de însăși Savannah. Acesteia i-a revenit sarcina de a-și găsi mentorul și a o readuce în fața lui Turek după ce l-a trădat. Dacă ar fi să facem o comparație între loialitatea personajelor prezentate și în „Anotimpul pumnalelor” și în „Jocul necromanților” față de o cauză, Ezrah Rimm ar fi personajul care ar fi câștigat detașat titlul pentru „cel mai loial personaj”. Acest necromant este atât de loial și devotat cauzei lui Turek, încât adesea lasă impresia că a uitat de nevoile sale, fiind obsedat să își slujească necondiționat stăpânul. Tocmai de aceea el primește și cea mai importantă misiune, aceea de a-l convinge pe Aendo să fure, în numele sectei, un artefact ce ar putea cauza distrugerea lumii.

Ales pentru originalitatea sa în artele necromanției, John Taft este un pedant al aristocrației vossiene cunoscut ca fiind „Sculptorul”, un personaj obsedat de uciderea sau schingiuirea femeilor. Ultimul, dar nu cel din urmă acolit al lui zeului în ascensiune este Ulfmar Kay, un necromant viclean, dar extrem de orgolios și arogant. Tocmai aceste calități ale sale sunt cele care, în cele din urmă, îl pot distruge pentru că pe lângă farmec și charismă este nevoie și de atuocontrol și o judecată limpede.

La o primă vedere avem patru misiuni extrem de importante pentru distrugerea lumii, patru generali ai Răului și doar un Corb și o mână de oameni (Franco Baudelaire, fostul ministru al Științei, Moon Thatcher Lillycathcer și noul comandant al S.S., Cassius Rho) par să lupte împotriva lor. Daelin Dawson este un personaj nou și intrigant. Aceasta a debutat în „Misterele din Sparktower” ca fiind protejata lui comisarului Baudelaire.

Pe Daelin o consider o femeie cel puțin interesantă pentru că deși pare să-și respingă condiția de Corb, aceasta mi s-a părut mult mai loială lui Thanos decât ceilalți. Desigur că datorită ei am avut ocazia de a face cunoștintă cu o față neașteptată a Întunericului, care se pare că nu întotdeauna ascunde Răul. Fostul medic legist este însoțită și protejată de un vârc. Acesta este prima creatură a întunericului pe care autorul aproape a umanizat-o. Fără să îi fure din ferocitate, Andrei i-a atribuit cu ușurință vârcului un nume, Kalai, și sentimente de loialitate față de Thanos și mândrie de sine că a avut grijă de Daelin sau învinovățire atunci când a eșuat.

Pe măsură ce am avansat cu lectura m-am îndrăgostit și mai mult de lumea creată de autor pentru că deși este o carte a unui haos bine organizat, nu am putut să nu fiu asaltată de o mulțime de sentimente, de la lacrimi de tristețe, la fericire și mândrie în cele mai pure forme, ca apoi totul să culmineze cu o indiferență ce m-a speriat chiar și pe mine. Însă cel mai predominant sentiment pe care l-am avut când am citit a fost speranța.

Mi-am dorit enorm ca sfârșitul primului volum să fie începutul unei liniști sufletești pentru Jess și Aendo, încât chiar credeam că la următoarea pagină întoarsă aveam să îi găsesc îmbrățișați undeva departe, însă nu a fost chiar așa.

Aparent dorința mea nu s-a putut adeveri, căci destinul le-a pregătit celor doi o cale mult mai anevoioasă decât mi-aș fi imaginat vreodată. Fiind capturați de cultul lui Turek și încuiați într-o cameră ce îl împiedica pe Thanos să-i găsească aceștia au fost torturați până când au rămas legați de viață doar cu un fir foarte, foarte subțire de ambiția de a supraviețui.

Eliberat pentru recuperarea unui artefact extrem de important, în schimbul salvării femeii iubite, Aendo descoperă împreună cu noi adevărata istorie a celor patru insule, a Corbilor, dar și a celor trei entități divine în jurul cărora s-a creat credința religioasă a vossienilor.

Cine este al cincelea Corb și cine va părăsi lumea aceasta pentru a păși în altele, sunt doar câteva din elementele surpriză pe care autorul ni le-a pregătit.

Ca și prima dată, și acum am fost extrem de fascinată și uimită de talentul cu care Andrei valsează cu fiecare personaj în parte, asigurându-se că fiecare locuitor al insulelor are o personalitate bine defintă, chiar unică și un trecut aproape real. Acest aspect a făcut să mă atașez enorm de glumele lui Foxley Quinn, care este și personajul meu preferat. Deși cu un trecut frivol și murdar, aș putea spune, acesta joacă un rol extrem de important la finalul cărții înclinând balanța în favoarea Corbilor. Desigur că același șoc plăcut l-am avut și când York a revenit în prim plan la braț cu Sarifa, o tânără interesantă ce se închină Lunii, dar care tăinuiește un mare secret. Acestă tânără din Mathras reușește să se infiltreze nu doar în mijlocul războiului dintre echilibru și dezechilibru, ci și în inima blondinului.

Romanul este scris într-un ritma alert, fiind în același timp extrem de complex și nu doar datorită personajelor care apar și dispar de pe scena lui precum fluxul și refluxul oceanului Fringe. Consider că acesta este însăși pulsul a unei lumi în care ne-am putea trezi aruncați mai devreme decât ne-am aștepta, unde oamenii uită să gândească singuri fiind acaparați de cineva care, cu vorbe dulci, ne-ar putea convinge să ne pierdem identitatea.

Interesant este faptul că, spre deosebire de volumul anterior a cărui copertă este sugestivă, „Jocul necromanților” este scris între două coperți lucioase ce îi arată pe Jess și Aendo îmbrățișați pe fundalul unei luni roșii. Privind-o, ideea mea de fericiți până la adânci bătrâneți a fost alimentată până la partea a doua a volumului când adevărul m-a izbit ca un val de apă rece. Doar după ce am terminat cartea, am observat că, ascunsă în ceața roșie, coperata din spate ascunde o casă ce pare bântuită. Ar putea această casă simboliza „ușa” spre un al treilea volum în care vom afla planurile supraviețuitorilor și secretul lui Thanos ce îl privește în mod direct pe Aendo? Sau este doar o casă, în care autorul a înghesuit cu grijă trecutul vossienilor, ce abia așteaptă să fie explorată de cititori?

Cred că orice ne-ar aduce viitorul, sunt convinsă că Andrei ar putea exploata în continuare misterele lumii fantasy pe care a creat-o, căci întrebările nu încetează să răsară în imaginația citorilor.

Titlu: Jocul necromanților

Autor: Șerban Andrei Mazilu

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2016

Nota: 5 / 5

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s