Recenzie: Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel de Kerri Maniscalco (Aventurile lui Audrey Rose)

Am așteptat foarte mult apariția acestei cărți pentru că m-am îndrăgostit nebunește de copertă. Este fantastică. Cu toate acestea, pe măsură ce am avansat cu lectura, entuziasmul mi-a scăzut, iar la final am constatat că nu am iubit acest volum la fel de mult pe cât mi-am dorit și am vrut.

Kerri Maniscalco rescrie legenda lui Jack Spintecătorul, adaptând-o epocii victoriene, introducând elemente și o atmosferă steampunk. Am găsit interesantă această remodelare, dar nu suficient de atractivă pentru că între paginilie volumului autoarea a îmbinat mai multe elemente ale anilor 1800 care m-au scos din atmosferă și uneori au îngreunat lectura.

Audrey Rose este un personaj controversat al cărții pentru că în ea se dă o luptă aprigă între permisiunile și restricțiile vremii. Este cochetă, elegantă și feminină, dar în acelși timp este și curioasă, pasionată de medicină legală și o amatoare perseverentă în arta deducției. De multe ori am avut impresia că este o reflexie a personajului Irene Adler al lui Sir Arthur Conan Doyle. Însă nimic din toate acestea nu mai contează dacă ea nu se poate detașa de sentimente. Deși este o femeie puternică și are idealuri bine stabilite, tânăra eșuează de cele mai multe ori tocmai datorită sentimentelor pe care le nutrește față de familie, prieteni și societate. A fost nevoie de o tragedie ca ea să poată discerne realitatea de imaginație.

În dorința lui Audrey Rose de a revela identitatea și de a-l aduce în fața justiției pe Jack Spintecătorul, ea pierde de cele mai multe ori indiciile evidente, însă partenerul său de laborator și un alt aspirant al științei deducției și al inimii tinerei domnișoare, Thomas Craswell, reușește să-i fie mereu aproape și să o însoțească pe drumul corect care duce spre rezolvarea misterului ce a învăluit cartierul londonez Whitechapel.

Londra sfârșitului secolului al XIX-lea este îngrozită de misteriosul Jack Spintecătorul care ucide prostituatele și apoi le mutilează. Victimele lui, la prima vedere, au legătură cu familia Wadsworth. Audrey Rose reușește foarte greu să-și stăpânească emoțiile rezultate în urma descoperirii acestui detaliu incriminator, iar acest lucru periclitează de mai multe ori investigația ei și a lui Thomas.

Făcând abstracție de atmosfera cețoasă care învăluie acțiunea romanului, am regăsit lectura acestei cărți foarte interesantă. Relația dintre Thomas și Audrey Rose este plină de semnificații pentru că cei doi au fost croiți după asemănarea celebrului duo al lui Conan Doyle – Sherlock Holmes și Doctor Watson. Thomas este un mai tânăr Sherlock care și-a asumat rolul de inițiator al tinerei sale colege în tainele deducției. Acesta de multe ori o tratează pe protagonistă cu o superioritate, aproape, enervantă, dar pe care eu am găsit-o foarte dulce. Uneori nu vedeam decât doi îndrăgostiți inconștienți de sentimentele pe care le nutresc unul pentru celălalt, alteori regăseam în comportamentul lor o chimie rară ce preconiza de multe ori începutul unei relații indestructibile de tovărășie atât pe plan profesional, cât și personal.

Titlu: Jack Spintecătorul. Crimele din Whitechapel

Titlu original: Stalking Jack the Ripper

Autor: Kerri Maniscalco

Editura: LEDA Edge

Anul publicării: 2018

Nota: 3/5

Advertisements

Recenzie: Sinuciderea ielelor de Ana Mănescu

„Sinuciderea ielelor” este un volum de proză scurtă cu 11 basme, original, reinterpretate pe care te aștepți să le auzi, noaptea, în jurul unui foc de tabără.

Interesant este că această colecție de istorii, inspirate din cultura noastră, nu sunt neapărat cu un final fericit, cât sunt despre femei puternice, cu o voință de fier în a face tot posibilul să-și schimbe destinul, dar și despre tinere naive sau disperate care cred că știu totul. Magia cărții nu stă în farmece sau vrăji, cât în întorsăturile neașteptate de situație pe care le regăsim în fiecare istorioară.

De exemplu, aici găsim povești despre sirene, zâne, iele și prințese care se evidențiază de restul suratelor prin dorința de a-și schimba cumva destinul. De a se împotrivi tradiționalismului și normalității. Spun „normalitate” pentru că nu găsesc alt cuvânt pentru starea de anticipare pe care o avem de obicei când citim o poveste. Dacă este despre o prințesă, atunci implicit aceasta este neajutorată în ghearele unui răpitor fantastic sau dacă ne gândim la iele, imediat ne amintim de poveștile despre tinerele de o frumusețe răpitoare care, în realitate, sunt niște ființe malefice, iar lista continuă.

Ei bine, la Ana Mănescu nu regăsim nimic previzibil, ci doar interpretabil. Acest lucru m-a făcut de multe ori să nu-mi dau seama cât de repede avansam cu lectura (este o carte care se citește repede, dar nu foarte pentru că altfel pierzi firul poveștii). Unele finaluri sunt neprevăzute în timp ce altele mi se pare că nu au nici un final.

În această carte, nu am găsit o culegere de povești perfectă, care să se plieze pe personalitatea mea, întrucât nu îmi place ideea de a citi o lectură cu un final „misterios”. Pentru mine nuanțele de gri prezentate în carte nu sunt satisfăcătoare. Ori e alb, ori e negru. Nu mă mulțumesc cu ceva între, pentru că eu nu am aceeași imaginație ca autorul și nu pot creiona finalul perfect al poveștilor sale.

Am cochetat cu ideea de basme moderne adaptate timpului nostru. Uneori aveam impresia ca regăseam în povestiri elemente și personaje inspirate din viața reală. Alteori tot decorul era nou și eram curioasă să-l explorez, doar ca să-mi dau seama că finalul nu poate fi intuit.

Nu știu de ce, autoarea a ales să insereze două povestiri care nu sunt despre magie, ci psihologice. Mi-ar fi plăcut să le regăsesc, mai degrabă, într-o carte cu fantome sau crime, decât într-una cu ființe fantastice.

Totuși nu am putut să nu observ că, exceptându-le pe  acestea, pisica este un element extrem de prezent în carte. Știu că este simbolul magiei și un animal tipic feminin. Adesea ființele cu puteri fantastice sunt însoțite de o pisică, la fel ca și personajele feminine supranaturale din volum.

Am găsit lectura interesantă și relaxantă, însă nu suficient de antrenantă pentru mine. Ana scrie pentru o anumită categorie de cititori care pot înțelege nuanțele neutre ale lumii, care sunt sensibilizați de natură și feline și care pur și simplu acceptă să se întoarcă pe drumul spre vremea când lumea nu cunoștea globalizarea și nu era ruptă de tradiționalism.

Titlu: Sinuciderea ielelor

Autor: Ana Mănescu

Editura: Herg Benet

Anul publicării: 2018

Nota: 3/5

Recenzie: Și mă întunec de Kiersten White (Saga Cuceritorului #1)

Îmi plac poveștile despre istorie și cultura noastră. Ce nu-mi place este că odată cu trecerea timpului, apar din ce în ce mai multe povești despre neamul nostru sub semnătură străină decât autohtonă.

Unul dintre străinii care s-a inspirat din istoria poporului român este Kiersten White. O scriitoare din SUA care prin imaginație și studiu al culturii noastre, a reușit să rescrie legenda lui Vlad Țepeș atingând niște puncte sensibile: religia, orientările sexuale și ce însemna să fii femeie în secolul al XV-lea.

Protagoniștii romanului „Și mă întunec” sunt frații Ladislav și Radu Drăculea și prințul otoman Mehmed. Ladislav (Lada) este întruchiparea feminină a lui Vlad Țepeș. Este o copilă deosebită, dar nu datorită farmecului feminin sau al grației, ci prin puterea pe care o emană încă de când era doar un prunc în fașă.

„În timp ce copilașul se prinse de ea cu o înverșunare surprinzătoare, doica își înălță propria-i rugăciune. Să fie puternică. Să fie vicleană. Și să fie urâtă.” – pag. 12

Mai bine urâtă și băiețoasă decât monedă de schimb la adolescență pentru obținerea unor puternice alianțe politice în numele tatălui său superficial. Să fii femeie în anii 1400 însemna să fii doar o unealtă politică în mâinile familiei, iar Lada a făcut tot ce a putut să-și depășească condiția „înjositoare”. A preferat să se neglijeze și să se antreneze cu soldații, decât să fie un trofeu. A preferat să supraviețuiască sălbăticindu-se, zgâriind, mușcând și omorând decât să fie închisă într-o colivie de aur și să se simtă inutilă, iar acest lucru este impresionant, mai ales că în acest volum protagonista nu este decât o copilă.

„Așadar, întrebarea devine, Fiică a Dragonului, ce vei sacrifica tu? Ce vei lăsa să-ți fie luat, astfel încât și tu să poți avea putere?” – pag. 192

La polul opus se află fratele Ladei, Radu. Noi îl mai știm de la orele de istorie ca Radu cel Frumos. Un personaj misterios cu multe secrete. Radu este tot ceea ce Lada nu va putea fi niciodată. Este charismatic, diplomat, blând. Este un spion excelent datorită anilor din copilărie când a fost ignorat de sora sa mai mare și de copii. De multe ori, prefera să se facă nevăzut și să studieze ce se întâmplă decât să ia parte la acțiune. Această excludere are să-i fie extrem de utilă mai târziu, când tatăl său îl va da pe el și pe Lada Imperiunului Otoman ca un fel de garanție pentru păstrarea relațiilor de colaborare cu Valahia.

Politica a făcut parte dintotdeauna din viața celor doi copii care s-au adaptat la obiceiurile orientale mai mult sau mai puțin. Totuși Lada și Radu au găsit un refugiu și o iluzie de siguranță în prietenia prințului otoman Mehmed, viitorul sultan Mehmend al II-lea. Nu o dată mi s-a părut că acest prinț respectă tipologia copiilor care au vise mai mari decât ei și care consideră că o coroană însoțită de cel mai important titlu din imperiu le permite să facă orice. Din păcate, politica este aceeași în orice epocă, realitate sau ficțiune. Nimic nu este ușor, iar Mehmed nu ar fi fost niciodată sultan sau un bun strateg fără ajutorul singurilor săi prieteni Lada și Radu.

Cartea nu este o lectură pe care să o citești înainte de culcare pentru că este foarte complexă și are o mulțime de fire ce trebuie urmate cu o mare atenție pentru a înțelege firul poveștii. Există o mulțime de elemente care fac ca această lectură să fie unică mai ales că prezența unui triunghi amoros neobișnuit ar putea fi un motiv de dezbateri interesante. Autoarea nu s-a sfiit în a compara creștinismul cu islamismul sau lipsa totală a credinței din creștinism și nici nu a dat înapoi când a scos la iveală un aspect al istoriei pe care mulți istorici îl evită: homosexualismul și lesbianismul.

Sunt foarte puține evidențe care să ateste orientările sexuale ale conducătorilor noștri demult apuși (doar suntem un popor tradițional și patriot) așa că am găsit cartea nu neapărat o ficțiune istorică, ci o reistorisire a trecutului nostru adaptat după un adevăr evitat prea mult timp.

Primul volum al trilogiei „Cuceritorul” este brutal, sălbatic și crud, cu anti-eroi care fac totul să supraviețuiască cât mai mult. Este despre niște copii nedoriți și abandonați care vor să se afirme în fața familiei și a unui popor întreg. Și mai este despre iubiri neconvenționale și complexe în care toți care le gustă, în final sunt nefericiți pentru că le este prea teamă să lupte pentru ele.

Titlu: Și mă întunec

Titlu original: And I Darken

Autor: Kiersten White

Editura: 2017

Editura: LEDA Edge

Recenzie: Grădina cu fluturi de Dot Hutchison (Colecționarul #1)

„Grădina cu fluturi” este sera unui important filantrop american. În ea regăsim o explozie de culori dată de plantele luxuriante și exotice pe care acesta le deține. Printre ele și-au făcut casă o mulțime de fluturi rari și fumoși. Unii s-au născut acolo, iar alții au fost aduși împotriva voinței lor.

La început, acești Fluturi erau niște tinere cu tot viitorul înainte. Erau frumoase, mândre și normale, până într-o zi când vederea li s-a întunecat, iar atunci când s-au trezit aveau aripi și erau închise în cea mai frumoasă închisoare. Aici, fetele sunt foarte bine îngrijite, însă spatele le sunt tatuat cu imense aripi de fluture. Numele lor creștin este dat uitării și o dată cu deshiderea aripilor, primesc un alt nume. Unul simplu, frumos, ușor de reținut.

Tragedia este că persoana care le îngrijește este un răpitor, violator și criminal în serie. El le alege pe sprânceană, le aduce la el și le dă două opțiuni. Prima, își acceptă soarta așa cum este, supunându-se lui și făcându-și viața ușoară până la 21 de ani sau încearcă să evadeze sau să-și facă rău și viața lor le este scurtată cu mult înainte de cea de-a 21-a aniversare.

Din punct de vedere anatomic și, probabil, psihologic, o femeie este tânără până la 21 de ani, după aceea, ea iese din perioada adolescenței și se maturizează, iar Grădinarul vrea ca toate iubitele sale să fie frumoase pentru totdeauna, asa că după ce le ia și ultima suflare le conservă în rășină și le expune în cel mai mare insectar din lume.

Ele sunt Fluturii Grădinarului, iar poveștile lor sunt extrem de asemănătoare, până când se „naște” Maya. Ea este diferită de restul colegelor ei de seră pentru că este mai distrusă psihologic decât răpitorul, acest lucru dovedindu-se în cele din urmă un avantaj care duce la demascarea lui.  Doar un suflet distrus poate vindeca sufletele pierdute, iar protagonista romanului asta face cu fetele din Grădină.

În copilărie, protagonista s-a simțit un copil nedorit și neiubit și de nevoie, a învățat singură să se descurce în viață. Nu o dată a afirmat că familia ei nu o iubea și că își dorea să aibă măcar jumătate din ce avea nou născutul de peste drum, dar atunci când a primit ceea ce căuta, era mult prea oarbă ca să înțeleagă sau prea târziu.

Pentru agenții speciali de la FBI, Victor Hanoverian și Brandon Eddison, „Maya” este un puzzle uman pentru că și-a pierdut identitatea. De-a lungul timpului a folosit atât de multe nume, încât a uitat de numele său real, iar acum se teme de el.

Și totuși, cine este Maya?  La această întrebare nu ne poate răspunde decât ea, însă vom fi nevoiți să avem răbdare și să-i ascultăm povestea.

Acest roman psihologic mi-a dat mult de gândit, și care deși m-a fascinat, m-a împiedicat să mă exteriorizez (ca în alte dăți). Acest thriller este ca un duș rece pentru societatea în care trăim si ne îndemană să fim mai atenți la lumea ce ne înconjoară.

Citindu-l, am învățat că cei mai puternici oameni sunt cei distruși în interior, cei mai veseli și luminoși sunt cei mai triști, în timp ce cei mai fricoși sunt cei mai puternici și curajoși. Am mai învățat și că dacă nu mă bucur acum de ceea ce am, este posibil să nu o mai fac niciodată, iar viața este un joc al supraviețuirii, unde doar cel mai inteligent câștigă.

Pe pagina de Twitter a blogului puteți citi paragrafele din carte care mi-au plăcut și m-au inspirat.

Titlu: Grădina cu fluturi

Titlu original: The Butterfly Garden

Autor: Dot Hutchison

Editura: Herg Benet

Anul publicării: 2018

Nota:  3/5

Recenzie: Opoziție de Jennifer L. Armentrout (Lux #5)

Încă de când am citit primul volum al seriei paranaormal „Lux” m-am îndrăgostit iremediabil de condeiul autoarei și bineînțeles de protagonistul masculin, Daemon Black. Acest personaj, a devenit în scurt timp modelul meu pentru un iubit perfect și nu doar pentru că are un aspect fizic de invidiat, ci și pentru convingerile sale despre viață.

Daemon este un extraterestru, un luxen, și tot ceea ce își dorește este să aibă o viață liniștită împreună cu familia lui și tânăra pământeană care i-a devenit jumătate. Însă nu este ușor ca un luxen și un hibird să întemeieze o familie sau ceva apropiat uneia. În primul rând, rodul iubirii lor ar putea fi o armă foarte periculoasă dacă acest copil ar fi răpit de lângă părinții lui. Apoi, ar mai fi posibilitatea exilării cuplului din comunitatea oamenilor și a luxenilor pentru că cei doi nu ar mai aparține, social, nici unei specii.

Planurile Guvernului și Universului pentru cei doi îndrăgostiți încep să ne fie dezvăluite abia din volumul trecut, după ce Daemon a reușit să o salveze pe Katy din mâinile organizației Daedalus. Fericirea de a simți gustul libertății este de scurtă durată pentru că ultima pagină a volumului „Origin” anunță o invazie a Pământului de către Luxeni. Scopul lor este unul simplu, doresc să obțină controlul planetei prin asimilarea ADN-ului celor mai influenți oameni. Pentru a fi mai puternici și a avea un fel de garanție că vor fi puține împotriviri, aceștia creează o legătură prin telepatie cu toți cei din neamul lor indiferent dacă se aflau deja pe Pământ sau nu, cu doar câteva excepții.

Daemon și Dawson ar face orice pentru a le proteja pe Katy și Beth, dar nici nu o pot abandona pe Dee care este sub controlul invadatorilor luxeni. Într-o perioadă în care singura soluție de a fi din nou liberi este moartea, protagoniștii reînnoiesc conceptul de iubire mai puternică decât orice. Am fost extrem de emoționată de magnitudinea sentimentelor pe care frații Black le au pentru conceptul de famlie și cât de mult înseamnă iubirea pentru ei. Faptul că în ciuda evenimentelor nefavorabile din viața lor aceștia au rămas împreună sprijinindu-se unul pe celălalt mi-a dat de gândit, pentru că de la Jennifer L. Armentrout nu am învățat doar să îmi prețuiesc pasiunea pentru cărți și blogging, ci mi-am reamintit cât de puternică sunt atunci când am familia alături de mine.

Întreaga serie este o lectură relaxantă, presărată cu replici amuzante și sentimente de toate felurile. Recitind-o mi-am amintit primii fiori ai dragostei și emoția de a-mi vedea iubitul cât mai repede. Am simțit un gol în stomac atunci când mi-am dat seama că m-am îndepărtat de cea mai bună prietenă a mea, dar mi-a retrezit sentimentele de soră care dormeau în mine. Iubesc această serie pentru că m-a ajutat să-mi găsesc mica plăcere nevinovată în timp ce mi-a dat și lecții de viață.

Titlu: Opoziție

Titlu original: Opposition

Autor: Jennifer L. Armentrout

Editura: LEDA Edge

Anul publicării: 2017

Notă: 5/5

Recenzie: Lumina lui Trodheim de Laura Știrbu (Vicontele Verenței Pierdute #1)

Citind primul roman al seriei „Vicontele Verenței Pierdute” de Laura Știrbu am pășit pe un drum înapoi spre trecut. Un trecut în care dacă aveam un loial prieten necuvântător, puteam cuceri lumea. Un trecut în care poveștile despre dragoni, prințese și războinici prindeau contur de fiecare dată când priveam câte un nor cu aspect mai ciudat. Un trecut când totul era mai simplu doar prin faptul că eram gata oricând de o nouă doză de aventură.

„Lumina lui Trodheim” debutează în plină acțiune. Un grup de tineri, studenți la una din cele mai bune școli din Valahia, ajută un temut criminal să evadeze din închisoare. Încă nu știm care este motivul pentru care Leopod a fost închis, însă eliberarea lui lasă impresia că este pentru binele Valahiei Unite sau cel puțin al fiicei sale, Liliana Venin, o tânără învăluită în mister.

La câțiva kilometri de închisoare, într-o colibă de la malul mării, locuiește Iustinian Mojic împreună cu unchiul său Boromir. Deși bogăția pare să-i fi ocolit pe cei doi, aceștia sunt o familie fericită. Copilul este fascinat de poveștile bătrânului despre viața de războinic, așa că nu am fost surprinsă când am aflat că cel mai mare vis al său este să poată intra la o academie Vel și după opt ani de studiu să fie unul din cei mai buni Zburători ai regelui.

Ca în toate poveștile, ce răpesc cititorii din realitate și-i aruncă pe un tărâm nou, admiterea lui Iustinian la SanteVel schimbă cursul firesc al lucrurilor din incinta academiei. Prin colțurile întunecate ale țării, secrete ies la iveală și vechi alianțe se refac în ciuda unui presupus prezent prosper și pașnic. La academie lucrurile decurg foarte banal, ajutând cititorul să se acomodeze cu viața și obiceiurile valahe. Ca și noi, Iustinian este un începător neștiutor, iar mie mi-a plăcut la nebunie să gust câte puțin din fiecare aspect al vieții de student Vel.

Am fost impresionată de abilitatea Laurei de a jongla cu acțiunea romanului pe mai multe planuri. Deși pare descurajant, autoarea merge în paralel cu două lumi la care cititorul va tânji să adere: cea a juniorilor și a seniorilor.

Seniorii sunt acel grup de studenți eminenți pe care îi întâlnim și în viața reală, fie că este la școală, facultate sau serviciu. Vă amintiți că pe holurile școlii era un grup imposibil de pătruns la care toată lumea spera să adere? Așa este grupul Lilianei Venin și al tovarășilor săi. Sunt cei mai talentați, curajoși și nesăbuiți tineri din academie. Dar aceasta este doar suprafața. În realitate, sunt niște copii distruși de secretele pe care le poartă și poverile pe care și le-au asumat. Deși toată lumea ar vrea să fie ca ei, de multe ori au fost momente în care am rezonat cu acești tineri perfecți și am dedus că nu doresc nimănui să fie în locul lor. Probabil de aceea refuză să aducă noi membri în grupul de elită de la SanteVel.

Al doilea grup, după mine, este cel mai simpatic. Datorită viselor prea mărețe și a lipsei de experiență, juniorii sunt pur și simplu adorabili. Iustinian vrea să fie cel mai bun zburător al tuturor timpurilor. Mădălina țintește să fie versiunea îmbunătățită a Lilianei, în timp ce micul Diego, speră este să supraviețuiască celor opt ani de școală. Să nu credeți că elevul eminent lipsește din peisaj. La SanteVel, cel mai strălucit student este Cezar. Copilul acesta a știut să profite de faptul că părinții săi sunt profesori la academie și a studiat fiecare manual din scoarță-n scoarță. Este atât de sârguincios, încât profesorii au ajuns să specifice la cursuri că vor să primească răspunsuri și de la alți elevi care nu au citit toată materia.

Este uimitor cum dorința de a ajunge cât mai repede la o școală unde magia și misticul sunt la ordinea zilei, poate duce la scrierea unei serii cu atât de mult potențial. Deși scena desfășurării acțiunii seriei “Vicontele Verenței Pierdute” ne este extrem de familiară datorită influențelor autohtone, este, în același timp, o noutate pentru iubitorul de aventură care zace în inimile noastre.

Cu o lume nouă și totuși familiară, un început misterios și foarte promițător cu promisiunea unei serii stufoase, este foarte posibil ca Laura Știrbu să intre în bibliotecile noastre și să nu mai vrem să-i dăm drumul până nu aflăm deznodământul seriei și răsunsul la întrebarea “cine este Iustinian?”.

Titlu: Lumina lui Trodheim

Autor: Laura Știrbu

Editura: Quantum Publishers

Anul publicării: 2018

Nota: 5/5

Recenzie: Unul dintre noi minte de Karen McManus

„Unul dntre noi minte” este un thriller pentru adolescenți; o combinație extrem de reușită între un roman polițist  și celebra serie „Gossip Girl”.

Este posibil să fi exagerat puțin cu această comparație pentru că în carte regăsim doar un element comun cu seria care a făcut-o celebră pe Cecily von Ziegesar. Simon Kelleher este unul din cei mai deștepți și de temut elevi ai liceului Bayview. Toți elevii se tem de el pentru că este fondatorul aplicației „Despre Asta”, un spațiu virtual unde tânărul dezvăluie publicului larg cele mai ascunse secrete ale colegilor săi. Nimeni nu poate să-l acuze de faptul că-și denigrează colegii deoarece, ca și sora lui de la liceul Constance, folosește doar inițialele „victimelor” sale. Diferența este că el moare.

Nefericitul eveniment se întâmplă în timpul orei de detenție care adună cei mai diferiți elevi ai liceului: Brownin Rojas, tocilara liceului, Cooper Clay, popularul liceului, Addy Prentiss, regina școlii și Nate Macauley, delicventul. Cei cinci elevi nu au absolut nimic în comun, exceptând faptul că în gențile lor s-au găsit niște telefoane mobile care nu le aparțin, fapt care le-a adus și un bilet dus în sala de detenție a unuia dintre cei mai exigenți profesori. Suspansul este că toată lumea este suspectă de crimă și că nevinovăția celor patru este pusă sub semnul întrebării în momentul în care secretele le sunt dezvăluite pe parcursul cărții.

Mi-a plăcut să citesc această carte pentru că este foarte bine structurată. Capitolele sunt prezentate din perspectiva fiecărui elev suspect de crimă, lucru care a crescut suspansul lecturii. Acest aspect mi s-a părut pe cât de original, pe atât de vital acțiunii, pentru că am fost martorii căderii măștilor celor patru. Nimeni nu este perfect pe lumea aceasta, iar ceea ce vedem și afișăm noi în  societate sunt doar niște măști ce ne ascund suferințele și complexele pe le avem.

Fiecare personaj are povestea lui și a fost un deliciu să o descopăr pe măsură ce capitolele se scurgeau și mă apropiam de adevăr. O poveste de dragoste veche de 16 ani, trecerea pragului dintre copilărie la maturitate sau asumarea adevăratei identități sunt doar câteva din elementele pe care autoarea le-a strecurat cu dibăcie printre interogatoriile polițiștilor și privirile răutăcioase ale oamenilor pe care protagoniștii noștri îi credeau prieteni.

Când ajutorul nu vine de nicăieri singura persoană pe care te poți baza ești chiar tu însăți, deși „nu contează cât de praf este viața,  părul reușește întotdeauna să arate bine”.

Titlu: Unul dintre noi minte

Titlu original: One Of Us is Lying

Autor: Karen M. McManus

Editura: Herg Benet

Anul publicării: 2017

Nota: 3/5