Archives

Dincolo de Theo Anghel (Am murit, din fericire #3)

Poate că viața din Orianei din Chaos s-a sfârșit, însă cea de Dincolo începe cu o întâlnire neașteptată și din nou recuperatoarea este pusă în poziția de a alege între ce este bine și  rău.

Pentru că în al doilea volum al seriei, tânăra s-a întâlnit cu cineva din prima ei viață, aceasta a fost extrasă din Chaos și trimisă într-un loc ce se află între Rai și Iad. Nu știu exact unde, pentru că nu pare să fie Purgatoriul, ci undeva la intrarea în el. Autoarea l-a numit Transeo.

În această locație se află recuperatorii și îngerii lor care au fost extrași din Chaos și își așteaptă destinul sau judecata. Dar cum Oriana este condusă de instinct și pentru a fi alături de Ama și Abel, renunță la siguranța acestui tărâm și se afundă în Purgatoriu.

Vreau să precizez că în comparație cu primele două volume, de care am fost super încântată, acest volum a fost mult prea dark și realist pentru gustul meu. Din punctul meu de vedere, romanul acesta nu mai poate fi citit chiar de oricine așa cum au fost volumele anterioare.

Ca să-l citesc am avut nevoie de voință de oțel deoarece pentru autoexilul Orianei autoarea a fost extrem de realistă: de la himerele create de hrana și apa insuficiente, la detalii precum părul nedorit pe corp.

Totuși dacă nu ar fi fost aceste amănunte, probabil că „Dincolo” nu avea să fie un roman apropiat realității.

Aș vrea să menționez că paginile acestui volum ascund o poveste tristă de dragoste între două dintre personajele la care ne așteptam cel mai puțin: Ama și Abel. Cred că le era scris în ADN ca cei doi să se certe și nu pentru că unul este înger alb, iar altul întunecat. De ce? Vă las pe voi să descoperiți.

În continuarea aventurilor, cel care se ridică la un nivel neașteptat și mi-a depășit așteptările de cititor al seriei, a fost Abel. Văzându-se între niște recuperatori și îngeri pe calea pierzaniei a drogurilor, foamei si setei, Abel preia cârma și încearcă să-i scoată la liman.

Dar norocul nu a fost deloc de partea lor pentru că de fiecare dată dădeau din lac în puț, ceea ce nu era tocmai avantajos pentru viețile lor.

Nu pot spune că personajele vor reuși să găsească luminița de la capătul tunelului pentru că par să-și fi pierdut speranța, iar adevărata Moarte îi urmează ca o umbră silențioasă și răbdătoare să-i ia cu ea pe fiecare în parte.

Să sperăm că finalul seriei nu va fi la fel de trist și dramatic precum cel al acestui volum. În secret sper că în „Purgatorio”, ne vom reîntâlni cu personaje vechi așa cum ne-ar promite ultima propoziție al acestui volum.

Recenzie: Metamorfoze, editor Andreea Sterea