Recenzie: Revertis de Laura Nureldin

Coperta: The Spartan Bureau

Pentru mine, Laura Nureldin dintr-o călătoare în timp, extrem de haioasă și excentrică, s-a transformat rapid într-o îmblânzitoare de vampiri.

„Revertis” este cel mai tânăr „copil” al său și are de departe cea mai interesantă, simplă și frumoasă poveste cu vampiri pe care am citit-o până acum. Spun asta pentru că deși cartea cuprinde anumite elemente pe care le regăsim la L. J. Smith sau Stephanie Meyer, acest roman aduce și elemente noi și mult mai bine detaliate în literatura fantasy cu colți.

Această poveste începe acum aproape patru secole, când o tânără născută într-o familie burgheză din Callais, Beatrice, se îndrăgostește de misteriosul și secretosul Victor. Relația lor este precum cea a lui Romeo cu Julietta până în ziua în care Beatrice descoperă că iubitul său se hrănea cu cea mai bună prietenă a sa. Înspăimântată de crudul adevăr fata se sinucide, aruncându-se de pe o stâncă. Cred că acesta ar fi fost un final tragic și extrem de original pentru o poveste de iubire, însă Jerome de Villiers a reușit să o salveze pe frumoasa blondă, iar 400 de ani mai târziu îi revedem pe cei doi formând un cuplu în spuma societății newyorkeze actuale.

Ca și în cărțile precedente, firul poveștii este foaret ușor de urmărit, dar și alert. Victor se învinovățește de moartea iubitei sale așa că o caută disperat de-a lungul timpului pentru a-i vorbi și eventual a-și cere scuze. Beatrice, însă, refuză să-l întâlnească de teamă să nu îi facă rău deoarece a ales moartea în locul lui.

Mi-a plăcut enorm că autoarea a reușit să îmbine atât de armonios prezentul cu trecutul ,fără să fie nevoie să ne scurtcircuităm neuronii pentru a înțelege cum s-a ajuns în punctul în care aflăm că Victor nu are nevoie de Piatra Lunii pentru a supravițui luminii solare.

Personajele Laurei întotdeauna au fost deschise către public și deși sunt extrem de misterioase sunt prietenoase cu cititorul, lăsându-l de cele mai multe ori să le afle secretele și să le urmeze peste tot precum un prieten vechi. De aceea mi-a fost extrem de ușor să empatizez cu toate și să îmi facă plăcere să le cunosc pe fiecare în parte.

Această deschidere către public și lipsă de secrete fac cititorul să se îndrăgostească până și de antagoniști și cumva să le pară rău de ei. Cum este Aleppa de pildă. Această femeie a fost păcălită, înșelată și trădată de atâtea ori de-a lungul timpului încât nu a știut să aprecieze binecuvântarea pe care a primit-o în ziua în care i s-au născut cei doi copii. Aceste dezamazgiri au îndepărtat-o de tot ceea ce a iubit și au călăuzit-o pe drumul răzbunării și al pierzaniei.

Iubiri nemuritoare, vrăjitoare bune și rele, vampiri prietenoși  și întunecați sunt doar câteva din elementele care au făcut ca această carte să fie o evadare binemeritată din cotidian. Iar finalul deschis al cărții nu te poate îndemna decât să visezi cu ochii deschiși la o continuare cel puțin la fel de energică precum aceast început de nesfârșit.

Titlu: Revertis

Autor: Laura Nureldin

Editura: Herg Benet

Anul publicării: 2018

Nota: 5/5

Advertisements

Recenzie carte: Arlequine de George Cornilă

Coperta: Ruxandra Tudorică

„Arlequine” este o culegere de povestiri unică, în care autorul, George Cornilă, ne conduce înapoi pe drumul misterios al poveștilor pe care obișnuiau bunicii să ni le spună la gura sobei sau pe care le descopeream noi înșine odată, de mult.

Parcurgând fiecare din cele 22 de povestiri m-am simțit ca și cum cineva îmi oferea fragmente dintr-o viață pe care am trăit-o de mult când nu aveam puterea de a distinge irealul de real.

Aș vrea să pot să iau fiecare povestioară în parte și să vă fac un mic rezumat, însă mă tem că v-aș putea strica plăcerea lecturii pentru că spre deosebire de alți autori, Cornilă nu termină cu adevărat nici o povestire. Acesta, precum un iscusit iluzionist,  lasă un finalurile deschise invitând cititorul să-și imagineze cursul evenimentelor viitoare.

Misterul stă tocmai în revelația de la final când realizezi că pe tot parcursul lecturii autorul este înlocuit de arlechina prezentate în primele pagini care se agață de tine, conducându-te prin toate colțurile lumii: din Franța anilor 1700 până în prezent și apoi din nou pe tărâmuri imaginare cu legende nemuritoare despre balauri și preafrumoase fecioare.

„Din forfota de nedescris, o arlechină se desprinse, luând-o pe o stradelă îngustă, care cobora spre Sena.

[…]

Încălțată cu iminei, cu ciorapi dungați în alb și roșu, acoperindu-i picioarele până la jumătatea pulpelor, cu o fustă plisată scurtă, în aceleași culori, cu un corset pe jumătate stacojiu, pe jumătate negru, mănuși lungi până la cot, cu fața vopsită în alb, machiată cu negru în jurul ochilor, cu două lacrimi negre pe obraji, cu părul bălai prins în două codițe, părea una dintre statuile vii care stăteau nemișcate cu orele.”

Coperta: Ruxandra Tudorică

 

 

 

 

 

 

De regulă, enumerările și frazele lungi mă plictisesc și îmi îngreunează lectura, însă după cum se poate observa în citatul de mai sus, aici acestea au rolul de a fermeca cititorul și de-l afunda în lumile din carte, îndrumându-l spre redescoperirea poveștii întunecate preferate.

Personal, nu mă pot decide care din două texte mi-au plăcut cel mai mult pentru că pe acestea le-am trăit cu atâta intensitate încât am refuzat să cred că s-au terminat. Prima este „Inimă-Albastră”, o reconstruire a celebrului basm „Frumoas și Bestia” doar că rolurile sunt inversate , iar finalul este cel puțin neașteptat. În această poveste am empatizat extrem de mult cu tragicul firului narațiunii, dar și cu titlul simbolic, pe care pur și simplu îl ador și, de parcă m-am înțeles cu autorul în aceeași viață uitată, mi l-am și însușit (de câțiva ani obișnuiesc să mă semnez Duca Blueheart).

A doua povestioară se numește „Ora 5 în PallMall” și este cel puțin la fel de incintantă pentru că ne prezintă un eveniment interesant dintr-un club exclusivist. Morți misterioase și o organizație secretă sunt doar începutul unui final surprinzător care denotă curajul autorului de a șoca cititorul cu cea mai neașteptată alegere.

Pe măsură ce mă plimbam prin poveștile sale, mi-am imaginat această carte ca pe o invitație la un carnaval misterios ce își deschide porțile doar după ce apune soarele. Vă invit, așadar, să vă lăsați și voi conduși de misterioasa arlechină pe străzile întortocheate și neumblate ale lumii pentru ca mai apoi magia cărții să vă răpească definitiv din realitate.

Titlu: Arlequine

Autor: George Cornilă

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2018

Nota: 5/5

Recenzie: O fată în amurg. Un roman despre Paris de Serena Burdick

Întotdeauna am fost fascinată de fastul, culorile, eleganța și splendoarea sfârșitului anilor 1800, începutul anilor 1900. Mi-ar fi plăcut să trăiesc într-o perioadă când încă nu existau mașini, doamnele organizau serate, iar domnii frecventau anumite cluburi din înalta societate. Când tehnologia nu exista aproape deloc și singurele modalitatăți de a învinge plictiseala erau cititul și plimbările lungi prin parcuri sau călătoriile în străinătate.

Desigur că nu putem ignora nici lipsa educației medicale, foametea, mizeria sau războaiele, care erau în floare în acea perioadă, însă cumva familia Savary a reușit să treacă peste aceste obstacole, împiedicându-se însă de piedicile pe care chiar membrii acesteia și le-au creat singuri.

Mi-a plăcut enorm că romanul are mai multe planuri și implicit mai mulți protagoniști de la care am învățat importante lecții de viață. Faptul că autoarea ne-a refuzat deliciul unei lumi, a unei familii perfecte  sau a unui final previzibil, face ca acest roman să iasă din tiparele cu care ne-am obișnuit până acum.

După ce soarta i-a refuzat tinerei Aimee trei frățiori, o doamnă din Anglia îi aduce în holul casei un băiețel colestiv cu accent britanic mai mare cu doi ani decât ea. Așa a intrat tânărul Henri în casa și inimile familiei Savary, o familie burgheză din Franța secolului XIX. O dată cu trecerea anilor, relația dintre cei doi a trecut prin toate etapele posibile: de la doi copii ce intenționau să nu se agreeze, la niște adolescenți uniți prin pasiunea pentru pictură și apoi doi tineri legați pentru totdeauna de o iubire imposibilă, dar și multe minciuni.

Citind această carte am învățat că minciunile mici pot distruge familii, iar omiterea anumitor detalii îți iau dreptul șansei de a primi și oferi iubirea jumătății tale. Am mai descoperit că în zadar îți este scris că sufletul pereche este X dacă tu prin acțiunile tale îl îndepărtezi. Și cel mai important este că deși ai puterea de a ierta cu toată ființa ta, anumite gesturi nu pot fi uitate oricât de puternică ar fi iubirea.

Într-o lume în care femeile nu au aproape niciodată vreun cuvânt de spus și sunt amenințate de plictiseală, acestea învață să fie adevărați maeștri ai jocurilor și manipulărilor. Astfel se remarcă mama lui Aimee, Colette Savary. O doamnă care până acum și-a îngropat trei fii, dar care a reușit să se ridice și să orchestreze adevărate jocuri periculoase doar pentru a scăpa de apatie. Puteți considera că tocmai această femeie inteligentă este personajul negativ al evenimentelor ce stau la baza poveștii pentru că acțiunile sale au dus la separarea fiicei sale de singurul bărbat pe care a putut să-l iubească vreodată.

La polul opus, se află doamna Savary, soacara lui Colette. O bătrânică foarte simpatică, dar extrem de chibzuită și severă. Aceasta este simbolul feminismului din carte. Ea este singura femeie care știe să vorbească cu un bărbat ca de la egal la egal, are curajul să recunoască faptul că între ea și soțul său nu a existat niciodată iubire, ci doar un respect reciproc extrem de bine înrădăcinat, devenind astfel mâna dreaptă a acestuia. Faptul că această femeie nu a fugit niciodată din calea greului și că a avut extrem de mult curaj să înfrunte furtunile  vieții, au transformat-o rapid în personajul meu preferat.

Cred că tragicul a fost reprezentat doar de tânăra pictoriță și de dragul său Henri, victimele unei pasiuni prea aprinse pentru perioada respectivă. Fiind încă tânăr și necopt Henri a comis o greșeală ce l-a îndepărtat de familia adoptivă și de tânăra care i-a furat inima pentru totdeauna. Aimee i-a dăruit totul însă trădarea lui a îndreptat-o spre autodistrugere. Acum cei doi sunt separați și uniți de un periculos joc de domino al cărui final este un șoc pentru cititorul acestui roman cu iz de trecut și în care doar cel mai puternic va obține ceea ce își dorește.

Titlu:  O fată în amurg. Un roman despre Paris

Titlu original: Girl in the Afternoon. A Novel of Paris

Autor: Serena Burdick

Editura: RAO

Anul publicării: 2017

Nota: 3/5

Recenzie: Blestemul câștigătorului de Marie Rutkoski (Trilogia Câștigătorului #1)

Mărturisesc că, inițial, această carte nu era pe lista mea de citit deoarece coperta este mult prea „blondă și roz” pentru gusturile mele. Când s-a lansat, primul meu gând a fost că ori este un roman distopic cu un background inspirat de la sfârțitul anilor 1800, începutul anilor 1900, fie este o carte de epocă cu o protagonistă asemănătoare celebrelor Ecaterina Teodoroiu sau Ioana D’Arc.

Surpriza am avut-o când am citit recenzia Fetei din bibliotecă. Ideea unei protagoniste cu un fizic slab, dar o minte sclipitoare mi-a stârnit interesul în ciuda coperții. Și dacă tot sunt la subiectul designului aș vrea să precizez că imaginea coperții are „sens” indiferent de cum ai poziționa-o. Cred că este prima carte din biblioteca mea cu o copertă ce se apropie cel mai mult de o ambigramă.

Titlul romanului este unul sugestiv și este explicat încă din primele pagini, în timpul licitației unde protagonista, Kestrel, îl cumpără pe Arin:

„Blestemul Câștigătorului e atunci când obții obiectul dorit, dar numai la un preț uriaș.”

Suma exorbitantă, dar atât de neînsemnată pentru familia tinerei blonde, stârnește multă agitație în rândurile clasei aristocrate valoriană din Peninsula Herran pentru că pe tot parcursul volumului există o mulțime de speculații referitoare la natura relației dintre cei doi.

Am fost impresionată de caracterul fiecărui personaj în parte pentru că acestea sunt unice și extrem de bine conturate. Cumva, am reuști să empatizez și cu valorienii și cu herranii și în același timp să nu fiu de partea nimănui. Pe măsură ce am avansat cu lectura, constatam că într-o ceartă nu există niciodată un singur vinovat. Am apreciat și faptul că autoarea a reușit să evite martirizarea celor două nații subliniind puterea interioară ce să găsește în fiecare om. Nimeni nu este perfect, dar fiecare persoană în parte excelează într-un anumit domeniu, fapt ce crește autenticitatea și calitatea lecturii.

Cred că pot afirma că această poveste se citește, practic, singură. Lecturarea ei este fluidă și deloc complicată pentru că firul narațiunii este ușor de urmărit. Tocmai de aceea consider că oricine poate citi această carte, chiar și la metrou pentru că deși comploturile se află la fiecare colț, lectura este ușoară.

Abia aștept să citesc „Trădarea câștigătorului”, deoarece vreau să văd ce se află în spatele aparențelor și cum se va împăca Arin cu deciziile lui Kestrel ce le afectează nu doar relația, ci și popoarele pe care cei doi le reprezintă.

Titlu: Blestemul câștigătorului

Titlu original: The Winner’s Curse

Autor: Marie Rutkoski

Editura: LEDA Edge

Anul publicării:  2016

Notă: 4 / 5 

Recenzie: Inima dragonului de M.M. Țara (Nlithia #1)

„Inima dragonului” este mai mult decât o carte fantasy destinată pasionaților de aventuri magice. Este o lecție de viață despre asumarea responsabilității născute în urma deciziilor luate, loialitate și iubire.

Lied este un liandrin ce a trecut prin multe aventuri de-a lungul vieții, dar și umilințe. Fiind izgonit de cei de-un neam cu el, acesta a devenit un bard care străbate lumea în lung și-n lat încântând auzul cu ale sale oction și voce. Însă ceea ce pare o viață lipsită de griji, se transformă într-o luptă cu însăși Timpul și Destinul.

Totul a început acum mulți ani când actualul rege al Nisalului, Cherazim, l-a umilit pe Lied în capitala magiei din simplă vanitate și inconștiență. Ani mai târziu, Lied vrea să îi plătească regelui cu aceeași monedă, însă ceva a mers prost. Planul era simplu, bardul împreună cu prietenii săi Asht (bardul Nordului) Vel și Mira (simpli hoți de buzunare, dar cu secrete bine ascunse) și Nekki cu ai săi pitici, mereu puși pe șotii plănuiesc să-l adoarmă pe Cherazim și să ușureze locuitorii Nisalului de cât mai mulți bani în timpul unui bâlci. Tot ce liandrinul trebuia  să facă era să îl adoarmă pe conducător în timp ce tovarășii lui nu cruțau nici un săculeț din piață. Însă atunci când Întunericul își strecoară coada, lucrurile se pot îndrepta cu pași repezi și siguri către sfârșitul lumii. Cu regele adormit pe veci magia ce protejează orașul fermecat s-a evaporat mai repde ca roua dimineații iar haosul pune stăpânire pe întreg ținutul, unde scapă numai cine poate.

Timpul nu a fost niciodată prietenos cu nimeni, iar protagoniștii acestui roman fantastic, nu fac excepție. De aceea, am avut senzația că pe măscură ce personajele avansau în aventurile lor, zilele se scurgeau precum nisipul unei clepsidre. Mare mi-a fost surprinderea să constat, la sfârșit că acțiunea s-a petrecut în trei zile. În această perioadă, autorul ne-a vorbit într-o nouă limbă, limba străveche. Ne-a povestit mituri și legende nlithiene și ne-a făcut cunoștință cu creaturi noi, dar în același timp atât de cunoscute.

Desigur că întunericul nu ascunde întotdeauna coșmaruri, lecție pe care am învățat-o din cărțile lui Șerban Andrei Mazilu, dar la Mircea Țara am descoperit că cele mai crunte coșmaruri sălășluiesc în umbrele Alcanisului, cetatea care s-a scufundat pentru ca Nisalul să se ridice dar și în Camera Tuturor Morților, un sanctuar din adâncul munților în care sunt ferecate sufletele sacrificate de Eor pentru a ridica cetatea Nisalului.

Sceadu, umbre zămislite în întuneric, mereu înfometate și tavuth o creatură născută din cea mai pură ură și negru întuneric sunt doar câteva din ororile care se ascund în măruntaiele pămâtului. În timp ce zollanyi, creaturi de dimensiunile unui copil cu urechi de liliac (sau Yoda în miniatură, cum mi-am imaginat eu) sunt, probabil, cele mai nobile ființe magice pe care le-a întâlnit. Benevolența lor este extrem de rară și în același timp înduioșătoare pentru că de fiecare dată când unul dintre ei se stingea, simțeam că o dată cu el se singea și un strop din speranța că totul va fi bine.

Artefactul cunoscut de toți locuitorii Nlithiei, Inima Dragonului nu ar fi existat dacă autorul nu ar fi adus în lumina reflectoarelor creaturile magice care ne-au urmărit toată copilăria. Noi eram obișnuiți cu dragoni imenși, haini și avari care distrug orașe în calea lor, ca la Tolkien, sau ființe neîmblânzite ca la J.K. Rowlnig sau de ce nu ființe magice, personificate, care iau formă umană, cum i-a creat Sophie Audoin Mamikonian, dar niciodată nu am întâlnit dragoni mici (cât un vultur, să zicem) care sunt loiali unei singure persoane sau care se contopesc cu aceasta transformând-o într-o Fiică / Fiu al Dragonului. Desigur că nu toți dragonii pe care i-am întâlnit în carte sunt micuți și drăguți. Am cunoscut și dragoni periculoși și înțelepți.

Dar oricât de nobile, amuzante, surprinzătoare sau malefice ar fi personajele acestei cărți, eu am fost fascinată de o bătrână cu care am empatizat încă de la primele rînduri. La aproape două zile după ce Lied abia scapă cu viață din catacombele Alcanisului, acesta este găsit și îngrijit de o liandrină și o ghinna într-o bibliotecă. Calya este o tânără ce pare că i-a furat inima bardului, în timp ce Sirra Dephinn este o bătrână ghinna. Această bibliotecară este morocănoasă, extrem de protectivă cu nepoata ei, dar în același timp cumpătată și candidă, chiar dacă nu o arată. Replicile sale, dar și starea de spirit pe care aceasta mereu o are, au fost aproape singurele care m-au făcut să râd și să comentez cu voce tare, dar și care m-au pus pe gânduri lucruri ce au apropiat-o și mai mult de inima mea:

„Viața este o poveste. Una cu final deschis. Partea cea mai interesantă este că tu decizi cum se continuă și cum se termină, ce final îi alegi.”

Sunt extrem de fascinată de ceea ce un autor român a reușit să creeze în 365 de pagini. Creaturi noi, feluri de mâncare fanteziste și termeni originali care sunt explicați detaliat în subsolul paginilor.  Acum că am ajuns la final, sunt mai mult decât sigură că „Inima dragonului” este doar începutul unei lumi ce poate fie explorată și exploatată mult mai mult decât ne-am putea noi imagina.

Titlu: Inima dragonului

Autor: Mircea M. Țara

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2017

Nota: 5/5

Recenzie: Arșița de Jane Harper (Aaron Flak #1)

De-a lungul timpului, am încercat să fiu cât mai transparentă cu voi și să nu îmi ascund preferințele literare, cinematografice sau muzicale. Așa că sper că nu veți fi surprinși de faptul că am iubit romanul „Arșița” de Jane Harper, un thriller incitant care alunecă lin spre un roman polițist care m-a ținut cu sufletul la gură până la ultima pagină.

Cartea a fost propusă la clubul de lectură „Nordic Noir” în luna martie și chiar dacă nu am reușit să ajung la eveniment, nu am putut să mă abțin să nu o citesc deoarece descrierea de pe copertă m-a fascinat complet. De mult nu mai citisem o carte în care toate personajele sunt suspecții unei crime cu trei cadavre: soții Hadler și fiul lor Billy. Singurul martor al acestei atrocități fiind mezina familiei, Charlotte. Dar poate oare un copil de 18 luni să recunoască criminalul?

Începând cu priveghiul familiei Hadler, romanul promitea să fie plictisitor pentru că toate personajele sunt plictisitore și plictisite în ciuda evenimentului tragic ce s-a petrecut într-un orășel australian, unde nu se petrec prea multe lucruri notabile.

Protagonistul, Aaron Falk află din presă că cel mai bun prieten al său din tinerețe s-a sinucis după ce și-a împușcat mortal soția și fiul. Acest lucru este cu atăt mai cutremurător, cu cât îl împinge pe prietenul său, acum polițist financiar federal, să se întoarcă în locul în care totul a început.

Bântuit de fantomele trecutului care acum își cer tributul și practic îl obligă pe detectivul Falk să rezolve crimele, acesta ajunge la concluzia împreună cu detectivul local că vinovatul  nu este cine pare să fie. Mai șocant este faptul că nefericitul eveniment demontează afirmația „morții iau secretele cu ei în mormânt” pentru că cele trei victime readuc în prim plan și o crimă care a avut loc cu 20 de ani în urmă în care suspecții erau Aaron și Luke.

Când avea 16 ani, Ellie Deacon a fost găsită înecată în râu, iar suspiciunile s-au îndreptat spre Aaron și Luke căci alibiul lor părea cusut cu ață albă. Deși s-au salvat unul pe celălalt, prejudecățile oamenilor vremii i-au îndepărtat, iar prăpastia pe care tânăra a creat-o între cei doi nu a mai putut fi umplută niciodată. De aceea am fost foarte fericită pentru că în paralel cu investigația din prezent, Jane Harper ne duce și în trecut unde cea mai bună prietenă a băieților a fost găsită la trei zile după ce a fost declarată dispărută. Crimă care a rămas nerezolvată până astăzi, dar ale cărei piese din puzzle încep să se așeze pe măsură ce Aaron se apropie de finalul șederii sale acasă.

Mi-a plăcut enorm această carte pentru că de mult nu am mai citit un roman în care să îmi schimb părerea legată de identitatea criminalului atât de des întrucât am reușit să suspectez pe toată lumea. Acum, cred că singurul motiv pentru care m-am prins cine este ucigașul  mai rapid decât dezvăluirea din carte a fost pentru că așa a vrut autoarea, nu pentru că aceasta s-ar fi plictisit să ne inducă în eroare. Desigur că și criminalului lui Ellie ne-a fost dezvăluit în ultimele pagini. Cu toate acestea, norocul unor oamei / personaje mă înfurie pentru că nu toți au primit ceea ce meritau, iar gustul amar rezultat în urma lipsei unui epilog, aproape m-a devastat.

Voi ati citit cartea? Dacă da, lăsați vă rog în comentarii când sau dacă v-ați prins cine este criminalul. 🙂

Titlu: Arșița

Titlu original: The Dry

Autor: Jane Harper

Editura: TREI

Anul publicării: 2017

Nota: 5/5

P.S. Următoarea carte propusă pentru club este „Când vina ne desparte” de Liane Moriarty.

Recenzie: Lovitura de karate de Dorthe Nors

Până acum nu am avut ocazia să citesc literatură daneză, însă mulțumită Editurii RAO am început cu o mică antologie semnată de Dorthe Nors.

„Lovitura de karate” este o cărticică de 117 pagini care poate fi ascunsă în buzunarul sacoului și citită lejer la metrou sau în autobuz. De ce? Pentru că ea dezbracă oamenii de măștile pe care le poartă în fiecare zi.

Este o antologie tulburătoare și interesantă care mi-a dat mult de gândit pe măsură ce avansam cu lecturarea celor 15 povestioare despre viață așa cum este ea, banală. Citind-o am descoperit că nu toate cărțile trebuie să aibă neapărat ceva ieșit din tipar pentru a fi publicate, ci este suficient să surprindă mici fragmente ale lumii înconjurătore.

De exemplu, povestea mea preferată a fost cea a budistului care era ferm convins, în nebunia lui, că poate face mult bine, însă tocmai acest bine este nociv pentru lumea din jurul său. În urma unor traume din viața sa, el nu mai reușește să facă diferența între bine și rău așa că în cele din urmă totul este purificat prin foc.

O altă poveste care mi s-a părut interesantă a fost „Ucigașele” în care este vorba despre puterea femeilor, fie că este fizică sau psihică.

„ …femeile puteau fi luptătoare bune și eficiente. Puteau chiar să fie feroce. Nu era nevoie decât să treacă o limită. Odată ce o treceau, nu aveau nici o problemă să ucidă.”

Adevăr sau minciună, înainte de a fi cititor, sunt femeie și știu sigur că atunci când e nevoie, pot fi oricum, mai puțin blândă, dar Dorthe Nors are un alt punct de vedere asupra acestui aspect.

Desigur că nu avem doar povestioare psihologice, ci și o mică romanță dintre o menajeră și băiatul de la departamentul de retururi al unui supermarket online care se cunosc cu ajutorul unei roșii imense.

Toate aceste mici aventuri sunt ambalate frumos într-o cărticică roz care poate fi strecurată oriunde, oricând.

Titlu: Lovitura de karate

Titlu original: Karate Chop, Stories

Autor: Dorthe Nors

Editura: RAO

Anul pulicării: 2015

Nota: 2/5