Recenzie: Arșița de Jane Harper (Aaron Flak #1)

De-a lungul timpului, am încercat să fiu cât mai transparentă cu voi și să nu îmi ascund preferințele literare, cinematografice sau muzicale. Așa că sper că nu veți fi surprinși de faptul că am iubit romanul „Arșița” de Jane Harper, un thriller incitant care alunecă lin spre un roman polițist care m-a ținut cu sufletul la gură până la ultima pagină.

Cartea a fost propusă la clubul de lectură „Nordic Noir” în luna martie și chiar dacă nu am reușit să ajung la eveniment, nu am putut să mă abțin să nu o citesc deoarece descrierea de pe copertă m-a fascinat complet. De mult nu mai citisem o carte în care toate personajele sunt suspecții unei crime cu trei cadavre: soții Hadler și fiul lor Billy. Singurul martor al acestei atrocități fiind mezina familiei, Charlotte. Dar poate oare un copil de 18 luni să recunoască criminalul?

Începând cu priveghiul familiei Hadler, romanul promitea să fie plictisitor pentru că toate personajele sunt plictisitore și plictisite în ciuda evenimentului tragic ce s-a petrecut într-un orășel australian, unde nu se petrec prea multe lucruri notabile.

Protagonistul, Aaron Falk află din presă că cel mai bun prieten al său din tinerețe s-a sinucis după ce și-a împușcat mortal soția și fiul. Acest lucru este cu atăt mai cutremurător, cu cât îl împinge pe prietenul său, acum polițist financiar federal, să se întoarcă în locul în care totul a început.

Bântuit de fantomele trecutului care acum își cer tributul și practic îl obligă pe detectivul Falk să rezolve crimele, acesta ajunge la concluzia împreună cu detectivul local că vinovatul  nu este cine pare să fie. Mai șocant este faptul că nefericitul eveniment demontează afirmația „morții iau secretele cu ei în mormânt” pentru că cele trei victime readuc în prim plan și o crimă care a avut loc cu 20 de ani în urmă în care suspecții erau Aaron și Luke.

Când avea 16 ani, Ellie Deacon a fost găsită înecată în râu, iar suspiciunile s-au îndreptat spre Aaron și Luke căci alibiul lor părea cusut cu ață albă. Deși s-au salvat unul pe celălalt, prejudecățile oamenilor vremii i-au îndepărtat, iar prăpastia pe care tânăra a creat-o între cei doi nu a mai putut fi umplută niciodată. De aceea am fost foarte fericită pentru că în paralel cu investigația din prezent, Jane Harper ne duce și în trecut unde cea mai bună prietenă a băieților a fost găsită la trei zile după ce a fost declarată dispărută. Crimă care a rămas nerezolvată până astăzi, dar ale cărei piese din puzzle încep să se așeze pe măsură ce Aaron se apropie de finalul șederii sale acasă.

Mi-a plăcut enorm această carte pentru că de mult nu am mai citit un roman în care să îmi schimb părerea legată de identitatea criminalului atât de des întrucât am reușit să suspectez pe toată lumea. Acum, cred că singurul motiv pentru care m-am prins cine este ucigașul  mai rapid decât dezvăluirea din carte a fost pentru că așa a vrut autoarea, nu pentru că aceasta s-ar fi plictisit să ne inducă în eroare. Desigur că și criminalului lui Ellie ne-a fost dezvăluit în ultimele pagini. Cu toate acestea, norocul unor oamei / personaje mă înfurie pentru că nu toți au primit ceea ce meritau, iar gustul amar rezultat în urma lipsei unui epilog, aproape m-a devastat.

Voi ati citit cartea? Dacă da, lăsați vă rog în comentarii când sau dacă v-ați prins cine este criminalul. 🙂

Titlu: Arșița

Titlu original: The Dry

Autor: Jane Harper

Editura: TREI

Anul publicării: 2017

Nota: 5/5

P.S. Următoarea carte propusă pentru club este „Când vina ne desparte” de Liane Moriarty.

Advertisements

Recenzie: Lovitura de karate de Dorthe Nors

Până acum nu am avut ocazia să citesc literatură daneză, însă mulțumită Editurii RAO am început cu o mică antologie semnată de Dorthe Nors.

„Lovitura de karate” este o cărticică de 117 pagini care poate fi ascunsă în buzunarul sacoului și citită lejer la metrou sau în autobuz. De ce? Pentru că ea dezbracă oamenii de măștile pe care le poartă în fiecare zi.

Este o antologie tulburătoare și interesantă care mi-a dat mult de gândit pe măsură ce avansam cu lecturarea celor 15 povestioare despre viață așa cum este ea, banală. Citind-o am descoperit că nu toate cărțile trebuie să aibă neapărat ceva ieșit din tipar pentru a fi publicate, ci este suficient să surprindă mici fragmente ale lumii înconjurătore.

De exemplu, povestea mea preferată a fost cea a budistului care era ferm convins, în nebunia lui, că poate face mult bine, însă tocmai acest bine este nociv pentru lumea din jurul său. În urma unor traume din viața sa, el nu mai reușește să facă diferența între bine și rău așa că în cele din urmă totul este purificat prin foc.

O altă poveste care mi s-a părut interesantă a fost „Ucigașele” în care este vorba despre puterea femeilor, fie că este fizică sau psihică.

„ …femeile puteau fi luptătoare bune și eficiente. Puteau chiar să fie feroce. Nu era nevoie decât să treacă o limită. Odată ce o treceau, nu aveau nici o problemă să ucidă.”

Adevăr sau minciună, înainte de a fi cititor, sunt femeie și știu sigur că atunci când e nevoie, pot fi oricum, mai puțin blândă, dar Dorthe Nors are un alt punct de vedere asupra acestui aspect.

Desigur că nu avem doar povestioare psihologice, ci și o mică romanță dintre o menajeră și băiatul de la departamentul de retururi al unui supermarket online care se cunosc cu ajutorul unei roșii imense.

Toate aceste mici aventuri sunt ambalate frumos într-o cărticică roz care poate fi strecurată oriunde, oricând.

Titlu: Lovitura de karate

Titlu original: Karate Chop, Stories

Autor: Dorthe Nors

Editura: RAO

Anul pulicării: 2015

Nota: 2/5

Rezultate concurs #11

Cred că ar trebui să îmi cer scuze pentru condițiile pe care le-am cerut în cadrul acestui concurs, dar și pentru faptul că am întârziat enorm cu afișarea rezultatelor.

Am crezut totuși că „experimentul” meu va avea un rezultat favorabil, însă nu a fost tocmai ceea ce m-am așteptat. Acum, tot ceea ce pot face este să fac tot posibilul ca pe viitor să nu mai repet greșelile făcute până acum.

Așadar le mulțumesc celor două participante pentru interesul pe care l-au arătat acestei postări, câștigătoarea primelor trei cărți ale seriei „Clubul fetelor dependente de ciocolată” fiind Adina. Felicitări draga mea!

Cartea „Până ne vom revedea” va merge la Andreea, căreia îi mulțumesc pentru consecvența cu care urmărește blogul.

Premiile vor fi trimise după Paște prin Poșta Română pentru a ne asigura că toată lumea este la domiciliu și că vacanțele au fost încheiate frumos, fără stresul poștașului.

Vă doresc sărbători fericite!

P.S. Următorul concurs va fi pe pagina blogului de Facebook.

Recenzie: Choice de Livia Furia

Am ales să postez această recenzie împreună cu cititorii Blogosferei SF&Fdin trei motive: în primul rând,  intenționam încă din toamnă să citesc această carte, la recomandarea unei prietene, în al doilea rând, eram curioasă cum este acest proiect organizat de blogul Jurnalul unei cititoare și nu în ultimul rând, nu este un secret că eu nu mă înțeleg cu SF-ul, indiferent de cine este scris, dar am zis să îi mai dau genului o șansă citind ceva contemporan și mai ușor decât Asimov sau Frank Herbert.

Am fost captivată de primul capitol și descrierea de pe spatele cărții pentru că promitea o acțiune ce se învârte în jurul dispariției unei fetițe. Locuitorii orașului din care micuța Darla a dispărut s-au mobilizat creând grupulețe de căutare, însă ceea ce găsesc în pădure depășește cu mult puterea de înțelegere a oamenilor.

AR DaKan și Dary sunt într-una din echipele de căutare, dar și protagoniștii cărții și nici unul nu este ceea ce pare, lucru pe care Dary ni-l permite să-l aflăm, doar după ce aceștia o găsesc pe copilă, lăsându-ne să îi pătrundem în amintirile sale.

Cartea „Choice” are la bază confirmarea teoriei cum că oamenii nu sunt singurele ființe  inteligente din Univers, aducând în prim plan o rasă extraterestră superioară umanității: reii.

Aceste creaturi au înfățișarea oamenilor, dar au trei genuri, masculin, feminin și reproducătorii care sunt și cei mai puternici dintre ei, iar AR este unul. Sincer, nu am reuști să empatizez deloc cu el pentru că pare a fi genul acela de persoană în care eu nu aș vrea să mă transform vreodată. Este adevărat că are puteri extraordinare și că poate manipula Chiul foarte bine, dar dorința lui de a avea cât mai mulți bani, aroganța de care a dat dovadă de mai multe ori și lipsa de empatie față de lucrurile din jurul său, cumva m-au îndepărtat de el. Aceeași problemă am avut-o și cu Dary. În ciuda faptului că acțiunea este povestită din perspectiva lui, tot prin ochii lui AR l-am văzut, lucru care m-a enervat. Cumva personajul celui care deține cheia rezolvării misterului ce planează asupra cărții a fost mai mult un figurant care, ca și mine, încerca să prindă firul acțiunii în care a fost aruncat în mod inconștient.

Lupta pentru supraviețuire și protejarea persoanelor iubite este adusă la un nou nivel în această carte pentru că în momentul în care Dary este pe punctul de a-și pierde familia, în mod inconștient se joacă cu Timpul luând-o de la capăt, lucru care a creat o distorsiune, creând o poartă către Dincolo ce lasă niște monștri liberi pe pământ. Această anomalie este motivul pentru care AR și Dary sunt angajați într-un parteneriat de care nici unul nu este mulțumit.

Cu toate acestea, am fost impresionată de sora și nepoata lui Dary care, deși sunt personaje episodice, au reușit să creeze iluzia unei stări de confort și siguranță. Posibil ca acest lucru să fie tocmai din motivul ignoranței lor față de secretele pe care Dary le ascunde, însă am fost dezamăgită să văd cum viețile lor sunt puse la bătaie ori de câte ori nimic nu iese conform planului. Conștientizez că ele sunt punctul sensibil al protagonistului și motivul pentru care acesta își dorește să trăiască, însă soarta lor este adesea mult prea crudă.

Întocmai cum inocența și bunătatea sunt simbolizate de vărsta fragedă a Ioanei, am fost surprinsă să găsesc și speranța prin copacul vieții pe care Dary îl visează adesea. Doar la finalul cărții am înțeles că dezlegarea tuturor misterelor din aventurile din carte stă în vise.

Chiar dacă „Choice” este mai mult decât alegererile personajelor de a schimba sau nu ceva, lecturând această carte am înțeles că SF-ul nu este genul meu absolut deloc, dar asta nu înseamnă că nu rămân deschisă la sugestiile Blogosferei SF&F.

Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Choice, le găsiți pe blogurile:

Titlu:Choice

Autor: Livia Furia

Editura:Quantum Publishers

Anul publicării: 2017

Nota: 2/5

Leapșă #8: Cel mai frumos cadou pentru ZIUA FEMEII. Book tag

La mulți ani mamelor, fetelor, tinerelor domnișoare și bloggerițelor! Să aveți o primăvară la superlativ presărată cu zâmbete și iubire. Să vă bucurați de tot ceea ce vă înconjoară și niciodată să nu uitați că sunteți speciale.

Am preluat această leapșă de pe blogul Praf de stele și nu am putut să mă abțin să nu menționez câteva femei din cărți care care m-au influențat de-a lungul anilor.

O femeie de carieră
Gossip Girl este femeie și un blogger de carieră. Adică nimeni nu a contestat că ar fi vreun tânăr plictisit din Upper East Side și nu e imposibil să nu o am ca model de „când mă fac mare, vreau să fiu un blogger la fel de citit ca și Gossip Girl”, nu?

Mamă! O carte în care femeia este un exemplu de mamă perfectă.
Annie din „Demoni” de Laura Nureldin. O aleg pe Annie ca fiind exemplul de mamă perfectă pentru că această perfecțiune stă tocmai în imperfecțiunea ei. În realitate, însă, este mătușa Lisei Whealn, o adolescentă ce după pierderea părinților descoperă că este vrăjitoare. Annie este mătușa de gașcă, care încearcă să intre în rolul de mamă pe cât poate ea mai bine, devenind, însă o prietenă fără de care nepoata sa nu ar putea să-și găsească încrederea că totul va fi bine. Superprotectivă, deschisă la noi posibilități reale sau paranormale, Annie este genul de mamă cu care poți discuta câte-n lună și-n stele fără să te rușinezi de cele mai negre gânduri ale tale.

Carte în care femeia este un personaj malefic
Cred că toată copilăria mea am fost traumatizată de Dolores Umbridge și Bellatrix Lestrange din seria „Harry Potter. Prima este noul profesor de Apărare contra Magiei Negre din al cincilea volum al seriei. O doamnă îmbrăcată în roz precum o fondantă, veșnic zâmbăreață, iubitoare de pisici și la fel de dulce ca cianura. În schimb cea de-a doua femeie este nebună de legat, îndrăgostită de Rău și Întuneric, devotată până la moarte Lordului Voldemort. Cred că datorită lor urăsc rozul,  pisicile și îmi este frică de întuneric. :))

O fetiță / adolecentă puternică
Singura fetiță la care mă pot gândi în acest moment este Primrose Everdeen din seria „Jocurile foamei”. Ea a fost luminița de la capătul tunelului pentru sora sa mai mare, Katniss. Prim niciodată nu a renunțat când dădea de greu. Și deși îi era groaznic de frică, ea înainta timidă spre Jocuri în ziua în care numele său a fost extras de Effie. Dorința ei de a face bine, a determinat-o să viseze să devină medic și a luptat pentru acest vis până la ultima suflare.

Carte în care o femeie aparent slabă, își găsește drumul
Nu pot să nu mă gândesc la Elena din seria „Femei din lumea de dincolo” de Kelley Armstrong. Ea este prima femeie vârcolac și momentan singura din neamul său, însă a dat semne de slăbiciune în momentul în care a trebuit să-și îmbrățișeze noua viață și iubirea ce îi creștea în inimă pentru Clay. Doar după ce a trebuit să lupte pentru a salva haita din care face parte și pe prietenii săi, a reușit să se regăsească și să-și accepte partea întunecată.

O femeie psihopată
Katherine din seria „Jurnalele vampirilor” ar putea fi nu doar psihopată, ci și obsedată, egoistă și sadică. Katherine a fost prezentată de către frații Salvatore ca fiind inocentă, pură și blândă, însă aceasta s-a îndrăgostit atât de Damon, cât și de Stefan și s-a jucat cu viețile lor cât a putut de mult. Și-a înscenat moartea, i-a făcut să se ucidă între ei, pentru că în mintea ei bolnavă credea că va putea să fie împreună cu amândoi în același timp. Nu a știut să înțeleagă că cei doi nu împart nimic, cu atât mai puțin iubirea femeii pe care o iubesc la nebunie.

O femeie supusă, dominată de alții
De data aceasta o voi alege pe Irina din „Fluturi” de Irina Binder. Protagonista pare să fie extrem de bună la teorie, să știe cum trebuie să se poarte o doamnă, însă nu pare să vrea să pună în practică cunoștințele sale, motiv pentru care este dominată nu doar de Matei care abuzează de ea în toate modurile posibile, ci și de Robert și restul oamenilor din jurul său. Abia în volumul al treilea ar da semne că și-ar recăpăta stăpânirea de sine, însă nu sunt ferm convinsă.

O femeie cu moravuri ușoare
Mă tot gândesc la Mia din seria „Academia vampirilor” de Richelle Mead. Această tânără moroi, nu este de viță nobilă, dar ar face orice pentru a fi acceptată de spuma de la Academia Sfântul Vladimir. Chiar dacă în cele din urmă, adolescenta pare să revină la un stil de viață decent, a trebuit să treacă mai întâi prin mai multe paturi.

Cărți în care personajul feminin este o femeie puternică
Categoric simbolul feminin pentru putere și stăpânire de sine este Alina Marinescu din seria ce îi poartă numele. Această femeie a trăit mai multe tragedii într-o viață, decât alții în zece. A fost ruptă de lângă familia ei, s-a îndrăgostit de bărbatul greșit, iar fiecare alte brațe ce îi cuprindeau talia, dispr din viața ei mai devreme sau mai târziu lăsând-o singură. Parcă fericirea a ocolit-o intenționat toată viața, lăsând-o să supraviețuiască așa cum poate mai bine și cu toate astea, acum, este o mândră mamă.

Personajul feminin preferat… (unul dintre ele)
Hermione Jean Granger este de departe personajul meu preferat. Înainte de toate, am crescut cu ea și toată copilăria mi-am dorit să fiu la fel de frumoasă și deșteaptă precum cea mai bună prietenă a lui Harry Potter. În adolescență îmi doream enorm să am curajul ei de a-mi crede și apăra necondiționat prietenii și să învăț să fiu măcar pe jumătate la fel de loială ca și această vrăjitoare.

Provoc la această leapșă bloggerii Leontina, Simona și pe Veronica.

Recenzie: O lume se destramă de Chinua Achebe

Am stat mult pe gânduri după ce am citit această carte pentru că în ea este prezentat pe scurt un fragment din viața socială, religioasă și culturală dintr-o comunitate de băștinași ai Africii din vremurile dinaintea colonizărilor britanice și franceze.

În centrul acțiunii se află Okonkwo, un băștinaș care a luptat împotriva destinului și condiției sale până ce și-a dat ultima suflare.

Okonkwo provine dintr-o familie săracă, unde tatăl său era mult prea leneș pentru a munci să-și întrețină familia, motiv pentru care încă de mic acest om a trebuit să se ridice prin propriile-i forțe în vederea întreținerii mamei și a surorilor sale. Ambiția de a se autopăși și frica de a fi considerat un om delăsător, așa cum era tatăl lui, l-au transformat dintr-un copil fără viitor în cel mai de temut luptător al clanului și unul dintre cei mai bogați membri ai acestuia.

La maturitate, Okonkwo are deja 3 soții și undeva între 11 și 14 copii. Pentru fiecare soție și copiii acesteia a construit câte o colibă cu o curte și hambar, el locuind separat în obi-ul său. Cu o gospodărie prosperă și o familie fericită, cel mai mare luptător al satului se poate considera un bărbat fericit, până ce, din greșeală, ucide un membru al clanului și este exilat pentru 7 ani în satul mamei sale. În această perioadă, Africa este colonizată de europenii care încearcă să-și impună valorile religioase și morale prin forță, minciuni și stârnirea fricii în inimile băștinașilor.

Cartea are un subiect care pe mine m-a zguduit foarte mult, ridicându-mi o mulțime de semne de întrebare și adesea făcându-mă să îmi fie rușine că sunt un om alb. Un european. Pe mă măsură ce am avansat cu lectura am înțeles că africanii au tradiții adânc înrădăcinate în sufletele lor, respectându-le cu sfințenie. Printre aceste tradiții voi enumera iubirea de pământ, respectul pentru bătrâni și familie, admirația și respectarea ierarhiei sociale. Ei chiar și persoanelor de cea mai joasă speță le vorbesc politicos și niciodată nu jignesc pe față.

Desigur că societatea lor este patriarhală și consideră că bărbații le sunt superiori femeilor, lucru care în ochii noștri de „oameni civilizați” îi etichetează ca fiind sălbatici și înapoiați.

Dar spre deosebire de europeni, acești „sălbatici” se spălau înainte de fiecare masă și considerau că apa nu le spală rangul, ci doar mizeria și praful care le îmbrăcau trupurile asudate în timp ce munceau câmpurile. Spre deosebire de noi, ei își respectă tradițiile și bătrânii nelăsându-se influențați de ce este în afara granițelor. Ei nu au încercat să-și impună cu forța nici un obicei, ci pur și simplu le explicau coloniștilor de ce respectă anumite ritualuri, iar ei la rândul lor ascultau ceea ce străinii aveau de zis.

Nu au pedepsit pe nimeni din neamul lor care s-a convertit aa creștinism, dar ei au fost inchiși, bătuți și umiliți pentru că nu au vrut să îmbrățișeze noul.

„-Spui că nu există decât un singur Dumnezeu suprem, care a făcut cerul și pământul, îi spuse Akunna domnului Brown într-un din vizitele sale. Și noi credem în El și îl numim Chukwu. A făcut întreaga lume și pe ceilalți zei.”

Desigur că domnul Brown, șeful misionarilor de la vremea aceea nu a putut să înțeleagă faptul că acest Chukwu este același Dumnezeu, iar „ceilalți zei” sunt Sfinții Lui. Misionarii nu au putut înțelege acest lucru, motiv pentru care au numit religia lor păgână. Băștinașii se închină statuilor de lemn, dar creștinii se închină icoanelor. Nu este oare același lucru?

Să știți că această carte nu  se axează 100% pe problemele religioase, dar tratează anumite aspecte care nu pot decât să-l facă pe cititor să se întrebe cine este în realitate Omul și cine este Sălbaticul?

Titlu: O lume se destramă

Titlu original: Things Fall Apart

Autor: Chinua Achebe

Editura: Polirom

Anul publicării: 2014

Nota: 4 / 5

Recenzie film: Căpitanul America, primul Răzbunător

Duminica trecută mi-am propus să vizionez absolut toate filmele Marvel în ordine cronologică. Îmi doream foarte mult să încep acest proiect întrucât am crescut cu desenele lui Stan Lee și chiar aș vrea să fiu la zi cu filmele făcute după comics-urile sale, motiv pentru care în fiecare duminică mă voi uita la un film, iar lunea voi posta recenzia acestuia. Desigur că deja am șters vechile postări pentru aceste filme întrucât, recitindu-le, am constatat că nu reprezintă deloc fanul din mine.

Un om puternic care a cunoscut puterea întreaga sa viață, își pierde respectul pentru acea putere. Dar un om slab care prețuiește valoarea puterii și dragostea, compasiunea…” așa precum Steve Rogers (Chris Evans), poate face diferența între moralitate și imoralitate. Acest personaj este un om mic în al cărui piept bate o inimă mare, iar curajul și inteligența sa depășesc cu mult mușchii celui mai puternic om.

Acțiunea filmului se desfășoară în timpul recrutărilor Statelor Unite pentru cel de-al Doilea

Război Mondial, iar Steve ar face orice pentru a intra în armată. Datorită faptului că mama natură nu l-a ajutat cu o sănătate de fier, acesta își ia mai multe identități și încearcă în cinci centre de recrutare diferite, însă peste tot primește o negație din partea evaluatorilor.

 

Cu toate acestea, când o persoană își dorește din tot sufletul ceva, Universul complotează în așa natură, încât dorința să i se îndeplinească, astfel Steve îl întâlnește pe doctorul Erskine (Stanley Tucci), un german refugiat pe pământ american care a dezvoltat un ser ce amplifică nu doar celulele corpului omenesc transformând o persoană într-o superpersoană, ci și sentimentele acesteia. Astfel Steve devine Căpitanul America, băiatul de aur al SUA.

Desigur că naziștii au și ei un as în mânecă pentru că înainte ca Dr. Erskine să ajungă în State, acesta a dezvoltat serul în Germania, iar Johann Schmidt (Hugo Waeving), în nebunia sa de a fi perfect, se injectează cu prototipul serului. Deși primește puteri nebănuite, serul are și un efect secundar, transformând capul organizației Hydra în celebrul Craniu Roșu (Red Skull).

Lupta pentru dreptate și onoare dintre Red Skull și Căpitanul America se desfășoară pe toate planurile: fizic și psihic.

Recomand filmul tuturor amatorilor de povești cu și despre eroi, care promovează nu doar puterea, ci și inteligeanța, deschiderea spre lucruri noi și onoarea.

O scenă care mi-a plăcut enorm și care mi-a rămas tipărită în minte este când antrenorul le spune soldaților că steagul Americii din campus nu a mai fost luat de pe catarg de 17 ani, iar cine reușește să îl coboare, se va întoarce la bază în aceeași mașină cu Agentul Carter (Hayley Atwell). Desigur că toți bărbații au încercat în zadar să îl ia, până când Steve l-a dat jos, cu catarg cu tot, desprinzându-l din suport.

Mi-a plăcut enorm să revizionez în liniștea camerei mele acest film pentru că, spre deosebire de prima dată când am fost la cinema, am putut să-l înțeleg mai bine. Astfel am conștientizat că

 

Schmidt și Elrond din seria „Stăpânul inelelor” și „Hobittul” sunt interpretați de același actor, iar Howard Stark este interpretat de Dominic Cooper, nu de Craig Horner, așa cum am crezut inițial.

Cred că în concluzie, pe lângă faptul că a fost o plăcere să revăd filmul, am înțeles că acasă îmi este mai ușor să urmăresc detaliile poveștii decât la cinema, motiv pentru care cred că voi încerca să recuperez din confortul patului meu ceea ce am pierdut.

Voi ce ați prefera? Să vizionați filmele din confortul locuinței sau în întunericul cinematografului?

 

Titlu: Căpitanul Ameria, primul Răzbunător

Titlu original: Captain America, The First Avenger

Anul lansării: 2011

Distribuția: Chris Evans (Căpitanul America), Hugo Waving (Johann Schmidt), Sebastian Stan (Bucky Barnes), Tommy Lee Jones (Colonelul Chester Philips), Hayley Atwell (Agentul Peggy Carter)

Nota: 4 /5