Recenzie carte: Arlequine de George Cornilă

Coperta: Ruxandra Tudorică

„Arlequine” este o culegere de povestiri unică, în care autorul, George Cornilă, ne conduce înapoi pe drumul misterios al poveștilor pe care obișnuiau bunicii să ni le spună la gura sobei sau pe care le descopeream noi înșine odată, de mult.

Parcurgând fiecare din cele 22 de povestiri m-am simțit ca și cum cineva îmi oferea fragmente dintr-o viață pe care am trăit-o de mult când nu aveam puterea de a distinge irealul de real.

Aș vrea să pot să iau fiecare povestioară în parte și să vă fac un mic rezumat, însă mă tem că v-aș putea strica plăcerea lecturii pentru că spre deosebire de alți autori, Cornilă nu termină cu adevărat nici o povestire. Acesta, precum un iscusit iluzionist,  lasă un finalurile deschise invitând cititorul să-și imagineze cursul evenimentelor viitoare.

Misterul stă tocmai în revelația de la final când realizezi că pe tot parcursul lecturii autorul este înlocuit de arlechina prezentate în primele pagini care se agață de tine, conducându-te prin toate colțurile lumii: din Franța anilor 1700 până în prezent și apoi din nou pe tărâmuri imaginare cu legende nemuritoare despre balauri și preafrumoase fecioare.

„Din forfota de nedescris, o arlechină se desprinse, luând-o pe o stradelă îngustă, care cobora spre Sena.

[…]

Încălțată cu iminei, cu ciorapi dungați în alb și roșu, acoperindu-i picioarele până la jumătatea pulpelor, cu o fustă plisată scurtă, în aceleași culori, cu un corset pe jumătate stacojiu, pe jumătate negru, mănuși lungi până la cot, cu fața vopsită în alb, machiată cu negru în jurul ochilor, cu două lacrimi negre pe obraji, cu părul bălai prins în două codițe, părea una dintre statuile vii care stăteau nemișcate cu orele.”

Coperta: Ruxandra Tudorică

 

 

 

 

 

 

De regulă, enumerările și frazele lungi mă plictisesc și îmi îngreunează lectura, însă după cum se poate observa în citatul de mai sus, aici acestea au rolul de a fermeca cititorul și de-l afunda în lumile din carte, îndrumându-l spre redescoperirea poveștii întunecate preferate.

Personal, nu mă pot decide care din două texte mi-au plăcut cel mai mult pentru că pe acestea le-am trăit cu atâta intensitate încât am refuzat să cred că s-au terminat. Prima este „Inimă-Albastră”, o reconstruire a celebrului basm „Frumoas și Bestia” doar că rolurile sunt inversate , iar finalul este cel puțin neașteptat. În această poveste am empatizat extrem de mult cu tragicul firului narațiunii, dar și cu titlul simbolic, pe care pur și simplu îl ador și, de parcă m-am înțeles cu autorul în aceeași viață uitată, mi l-am și însușit (de câțiva ani obișnuiesc să mă semnez Duca Blueheart).

A doua povestioară se numește „Ora 5 în PallMall” și este cel puțin la fel de incintantă pentru că ne prezintă un eveniment interesant dintr-un club exclusivist. Morți misterioase și o organizație secretă sunt doar începutul unui final surprinzător care denotă curajul autorului de a șoca cititorul cu cea mai neașteptată alegere.

Pe măsură ce mă plimbam prin poveștile sale, mi-am imaginat această carte ca pe o invitație la un carnaval misterios ce își deschide porțile doar după ce apune soarele. Vă invit, așadar, să vă lăsați și voi conduși de misterioasa arlechină pe străzile întortocheate și neumblate ale lumii pentru ca mai apoi magia cărții să vă răpească definitiv din realitate.

Titlu: Arlequine

Autor: George Cornilă

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2018

Nota: 5/5

Advertisements

Recenzie: Inima dragonului de M.M. Țara (Nlithia #1)

„Inima dragonului” este mai mult decât o carte fantasy destinată pasionaților de aventuri magice. Este o lecție de viață despre asumarea responsabilității născute în urma deciziilor luate, loialitate și iubire.

Lied este un liandrin ce a trecut prin multe aventuri de-a lungul vieții, dar și umilințe. Fiind izgonit de cei de-un neam cu el, acesta a devenit un bard care străbate lumea în lung și-n lat încântând auzul cu ale sale oction și voce. Însă ceea ce pare o viață lipsită de griji, se transformă într-o luptă cu însăși Timpul și Destinul.

Totul a început acum mulți ani când actualul rege al Nisalului, Cherazim, l-a umilit pe Lied în capitala magiei din simplă vanitate și inconștiență. Ani mai târziu, Lied vrea să îi plătească regelui cu aceeași monedă, însă ceva a mers prost. Planul era simplu, bardul împreună cu prietenii săi Asht (bardul Nordului) Vel și Mira (simpli hoți de buzunare, dar cu secrete bine ascunse) și Nekki cu ai săi pitici, mereu puși pe șotii plănuiesc să-l adoarmă pe Cherazim și să ușureze locuitorii Nisalului de cât mai mulți bani în timpul unui bâlci. Tot ce liandrinul trebuia  să facă era să îl adoarmă pe conducător în timp ce tovarășii lui nu cruțau nici un săculeț din piață. Însă atunci când Întunericul își strecoară coada, lucrurile se pot îndrepta cu pași repezi și siguri către sfârșitul lumii. Cu regele adormit pe veci magia ce protejează orașul fermecat s-a evaporat mai repde ca roua dimineații iar haosul pune stăpânire pe întreg ținutul, unde scapă numai cine poate.

Timpul nu a fost niciodată prietenos cu nimeni, iar protagoniștii acestui roman fantastic, nu fac excepție. De aceea, am avut senzația că pe măscură ce personajele avansau în aventurile lor, zilele se scurgeau precum nisipul unei clepsidre. Mare mi-a fost surprinderea să constat, la sfârșit că acțiunea s-a petrecut în trei zile. În această perioadă, autorul ne-a vorbit într-o nouă limbă, limba străveche. Ne-a povestit mituri și legende nlithiene și ne-a făcut cunoștință cu creaturi noi, dar în același timp atât de cunoscute.

Desigur că întunericul nu ascunde întotdeauna coșmaruri, lecție pe care am învățat-o din cărțile lui Șerban Andrei Mazilu, dar la Mircea Țara am descoperit că cele mai crunte coșmaruri sălășluiesc în umbrele Alcanisului, cetatea care s-a scufundat pentru ca Nisalul să se ridice dar și în Camera Tuturor Morților, un sanctuar din adâncul munților în care sunt ferecate sufletele sacrificate de Eor pentru a ridica cetatea Nisalului.

Sceadu, umbre zămislite în întuneric, mereu înfometate și tavuth o creatură născută din cea mai pură ură și negru întuneric sunt doar câteva din ororile care se ascund în măruntaiele pămâtului. În timp ce zollanyi, creaturi de dimensiunile unui copil cu urechi de liliac (sau Yoda în miniatură, cum mi-am imaginat eu) sunt, probabil, cele mai nobile ființe magice pe care le-a întâlnit. Benevolența lor este extrem de rară și în același timp înduioșătoare pentru că de fiecare dată când unul dintre ei se stingea, simțeam că o dată cu el se singea și un strop din speranța că totul va fi bine.

Artefactul cunoscut de toți locuitorii Nlithiei, Inima Dragonului nu ar fi existat dacă autorul nu ar fi adus în lumina reflectoarelor creaturile magice care ne-au urmărit toată copilăria. Noi eram obișnuiți cu dragoni imenși, haini și avari care distrug orașe în calea lor, ca la Tolkien, sau ființe neîmblânzite ca la J.K. Rowlnig sau de ce nu ființe magice, personificate, care iau formă umană, cum i-a creat Sophie Audoin Mamikonian, dar niciodată nu am întâlnit dragoni mici (cât un vultur, să zicem) care sunt loiali unei singure persoane sau care se contopesc cu aceasta transformând-o într-o Fiică / Fiu al Dragonului. Desigur că nu toți dragonii pe care i-am întâlnit în carte sunt micuți și drăguți. Am cunoscut și dragoni periculoși și înțelepți.

Dar oricât de nobile, amuzante, surprinzătoare sau malefice ar fi personajele acestei cărți, eu am fost fascinată de o bătrână cu care am empatizat încă de la primele rînduri. La aproape două zile după ce Lied abia scapă cu viață din catacombele Alcanisului, acesta este găsit și îngrijit de o liandrină și o ghinna într-o bibliotecă. Calya este o tânără ce pare că i-a furat inima bardului, în timp ce Sirra Dephinn este o bătrână ghinna. Această bibliotecară este morocănoasă, extrem de protectivă cu nepoata ei, dar în același timp cumpătată și candidă, chiar dacă nu o arată. Replicile sale, dar și starea de spirit pe care aceasta mereu o are, au fost aproape singurele care m-au făcut să râd și să comentez cu voce tare, dar și care m-au pus pe gânduri lucruri ce au apropiat-o și mai mult de inima mea:

„Viața este o poveste. Una cu final deschis. Partea cea mai interesantă este că tu decizi cum se continuă și cum se termină, ce final îi alegi.”

Sunt extrem de fascinată de ceea ce un autor român a reușit să creeze în 365 de pagini. Creaturi noi, feluri de mâncare fanteziste și termeni originali care sunt explicați detaliat în subsolul paginilor.  Acum că am ajuns la final, sunt mai mult decât sigură că „Inima dragonului” este doar începutul unei lumi ce poate fie explorată și exploatată mult mai mult decât ne-am putea noi imagina.

Titlu: Inima dragonului

Autor: Mircea M. Țara

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2017

Nota: 5/5

Recenzie: Conan Barbarul, Misterul fântânii blestemate de Robert E. Howard

În volumul „O vrăjitoare se va naște” suntem martorii transformării lui Conan, căpitanul gărzilor regale din Khauran, în Conan Barbarul, un erou ce a furat suspinelor tuturor fetelor ce i-au citit aventurile de aproape 100 de ani încoace (în realitate sunt doar 65 de ani de la publicarea primei nuvele în ce în are pe Conan ca protagonist).

Coperta: Ionel Jinga

Dat fiind că prezentul nostru este monopolizat de eroi aproape identici, citind primele două cărți din „Integrala Robert E. Howard” publicată la Editura Crux Publishing, am redescoperit eroul clasic care nu poate fi îmblânzit nici de cea mai frumoasă și delicată femeie al uniersului fantasy.

Mi-a plăcut foarte mult această aventură deoarece are toate ingredientele necesare pentru stârnirea interesului uni cititor.

În primul rând, acțiunea începe cu sosirea lui Conan pe o navă de pirați. Aparent acesta a înotat până pe puntea corabiei căpitanului Zamoravo după ce barca i s-a scufundat. Acolo cimerianul câștigă nu doar respectul mateloților foarte repede prin putere, stăpânire de sine, ci și inima concubinei căpitanului, Sancha.

În al doilea rând, am fost impresionată de mintea strategică a eroului după ce și-a pus în aplicare planul de a avea propria echipă marină într-un cadru fantastic. Insula la malul căreia ancorează „Hoinarul” nu te îmbie doar la o aparentă relaxare, ci și la o zi de coșmar. În adâncurile pădurii bogate se află niște creaturi monstruoase ce transformă în sculpturi miniaturale orice ființă are ghinionul de a le cădea în gheare.

După ce acești monștri capturează, aproape, întregul echipaj, Conan se remarcă, din nou, ca lider neînfricat luptând pentru viața lui și a camarazilor săi de arme, fiind printre puținii supraviețuitori unei zile infernale desfășurate într-un cadru cu natură luxuriantă.

„Blestemul fântânii blestemate” este o cărticică de 50 de pagini, motiv pentru care am putut să o citesc de două ori în mai puțin de trei ore. Pe lângă lumea creată de autor, care te acaparează cu totul, lectura a fost înlesnită și de dimensiunea perfectă a fontului folosit în carte (nici prea mic, nici prea mare), astfel încât nu mi-am obosit ochii pe măsură ce am parcurs firul poveștii.

Recomand cartea tuturor pasionaților de aventuri fantastice atât pe mare, cât și pe uscat, dar în mod special tuturor celor care au citit deja „Conan Barbarul: O vrăjitoare se va naște” pentru că nu trebuie să ne limităm doar la povestea diafană din palatul Khauranului.

Titlu: Conan Barbarul: Misterul fântânii blestemate

Titlu original: The Poole of the Black One

Autor: Robert E. Howard

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2016

Nota: 5 / 5

Recenzie: Jocul Necromanților de Șerban Andrei Mazilu (Cronici din Voss #2)

La aproape trei luni după Cădere, în plin Vernal, comploturile continuă în cele mai ascunse colțuri ale Arhipelagului Voss. Acum că imperatorul a dispărut de la conducerea celor patru insule (Amberstone, Perque, Noss și Whitegate), purtând o mască de aparentă ordine, dezordinea mănâncă încet și sigur viața vossienilor precum rugina fierul.

În povestirea „Misterele din Sparktower”, pe care o puteți găsi în antologia „Metamorfoze”, autorul doar ne avertizează în privința planurilor pe care Turek Marteen inteționează să le pună în aplicare în cel de-al doilea volum al seriei „Cronici din Voss”.

Revenit la viață cu ajutorul Savannei, acesta găsește în patru aristocrați, adevărați lideri ai armatei sale de nemorți. Yvette von Erikson este o femeie cu educație aleasă și foarte ambițioasă, dar cu un trecut marcat de o tristețe ce i-a schimbat enorm percepția asupra lumii, în locul iertării alegând să fie inițiată în tainele vrăjitoriei de însăși Savannah. Acesteia i-a revenit sarcina de a-și găsi mentorul și a o readuce în fața lui Turek după ce l-a trădat. Dacă ar fi să facem o comparație între loialitatea personajelor prezentate și în „Anotimpul pumnalelor” și în „Jocul necromanților” față de o cauză, Ezrah Rimm ar fi personajul care ar fi câștigat detașat titlul pentru „cel mai loial personaj”. Acest necromant este atât de loial și devotat cauzei lui Turek, încât adesea lasă impresia că a uitat de nevoile sale, fiind obsedat să își slujească necondiționat stăpânul. Tocmai de aceea el primește și cea mai importantă misiune, aceea de a-l convinge pe Aendo să fure, în numele sectei, un artefact ce ar putea cauza distrugerea lumii.

Ales pentru originalitatea sa în artele necromanției, John Taft este un pedant al aristocrației vossiene cunoscut ca fiind „Sculptorul”, un personaj obsedat de uciderea sau schingiuirea femeilor. Ultimul, dar nu cel din urmă acolit al lui zeului în ascensiune este Ulfmar Kay, un necromant viclean, dar extrem de orgolios și arogant. Tocmai aceste calități ale sale sunt cele care, în cele din urmă, îl pot distruge pentru că pe lângă farmec și charismă este nevoie și de atuocontrol și o judecată limpede.

La o primă vedere avem patru misiuni extrem de importante pentru distrugerea lumii, patru generali ai Răului și doar un Corb și o mână de oameni (Franco Baudelaire, fostul ministru al Științei, Moon Thatcher Lillycathcer și noul comandant al S.S., Cassius Rho) par să lupte împotriva lor. Daelin Dawson este un personaj nou și intrigant. Aceasta a debutat în „Misterele din Sparktower” ca fiind protejata lui comisarului Baudelaire.

Pe Daelin o consider o femeie cel puțin interesantă pentru că deși pare să-și respingă condiția de Corb, aceasta mi s-a părut mult mai loială lui Thanos decât ceilalți. Desigur că datorită ei am avut ocazia de a face cunoștintă cu o față neașteptată a Întunericului, care se pare că nu întotdeauna ascunde Răul. Fostul medic legist este însoțită și protejată de un vârc. Acesta este prima creatură a întunericului pe care autorul aproape a umanizat-o. Fără să îi fure din ferocitate, Andrei i-a atribuit cu ușurință vârcului un nume, Kalai, și sentimente de loialitate față de Thanos și mândrie de sine că a avut grijă de Daelin sau învinovățire atunci când a eșuat.

Pe măsură ce am avansat cu lectura m-am îndrăgostit și mai mult de lumea creată de autor pentru că deși este o carte a unui haos bine organizat, nu am putut să nu fiu asaltată de o mulțime de sentimente, de la lacrimi de tristețe, la fericire și mândrie în cele mai pure forme, ca apoi totul să culmineze cu o indiferență ce m-a speriat chiar și pe mine. Însă cel mai predominant sentiment pe care l-am avut când am citit a fost speranța.

Mi-am dorit enorm ca sfârșitul primului volum să fie începutul unei liniști sufletești pentru Jess și Aendo, încât chiar credeam că la următoarea pagină întoarsă aveam să îi găsesc îmbrățișați undeva departe, însă nu a fost chiar așa.

Aparent dorința mea nu s-a putut adeveri, căci destinul le-a pregătit celor doi o cale mult mai anevoioasă decât mi-aș fi imaginat vreodată. Fiind capturați de cultul lui Turek și încuiați într-o cameră ce îl împiedica pe Thanos să-i găsească aceștia au fost torturați până când au rămas legați de viață doar cu un fir foarte, foarte subțire de ambiția de a supraviețui.

Eliberat pentru recuperarea unui artefact extrem de important, în schimbul salvării femeii iubite, Aendo descoperă împreună cu noi adevărata istorie a celor patru insule, a Corbilor, dar și a celor trei entități divine în jurul cărora s-a creat credința religioasă a vossienilor.

Cine este al cincelea Corb și cine va părăsi lumea aceasta pentru a păși în altele, sunt doar câteva din elementele surpriză pe care autorul ni le-a pregătit.

Ca și prima dată, și acum am fost extrem de fascinată și uimită de talentul cu care Andrei valsează cu fiecare personaj în parte, asigurându-se că fiecare locuitor al insulelor are o personalitate bine defintă, chiar unică și un trecut aproape real. Acest aspect a făcut să mă atașez enorm de glumele lui Foxley Quinn, care este și personajul meu preferat. Deși cu un trecut frivol și murdar, aș putea spune, acesta joacă un rol extrem de important la finalul cărții înclinând balanța în favoarea Corbilor. Desigur că același șoc plăcut l-am avut și când York a revenit în prim plan la braț cu Sarifa, o tânără interesantă ce se închină Lunii, dar care tăinuiește un mare secret. Acestă tânără din Mathras reușește să se infiltreze nu doar în mijlocul războiului dintre echilibru și dezechilibru, ci și în inima blondinului.

Romanul este scris într-un ritma alert, fiind în același timp extrem de complex și nu doar datorită personajelor care apar și dispar de pe scena lui precum fluxul și refluxul oceanului Fringe. Consider că acesta este însăși pulsul a unei lumi în care ne-am putea trezi aruncați mai devreme decât ne-am aștepta, unde oamenii uită să gândească singuri fiind acaparați de cineva care, cu vorbe dulci, ne-ar putea convinge să ne pierdem identitatea.

Interesant este faptul că, spre deosebire de volumul anterior a cărui copertă este sugestivă, „Jocul necromanților” este scris între două coperți lucioase ce îi arată pe Jess și Aendo îmbrățișați pe fundalul unei luni roșii. Privind-o, ideea mea de fericiți până la adânci bătrâneți a fost alimentată până la partea a doua a volumului când adevărul m-a izbit ca un val de apă rece. Doar după ce am terminat cartea, am observat că, ascunsă în ceața roșie, coperata din spate ascunde o casă ce pare bântuită. Ar putea această casă simboliza „ușa” spre un al treilea volum în care vom afla planurile supraviețuitorilor și secretul lui Thanos ce îl privește în mod direct pe Aendo? Sau este doar o casă, în care autorul a înghesuit cu grijă trecutul vossienilor, ce abia așteaptă să fie explorată de cititori?

Cred că orice ne-ar aduce viitorul, sunt convinsă că Andrei ar putea exploata în continuare misterele lumii fantasy pe care a creat-o, căci întrebările nu încetează să răsară în imaginația citorilor.

Titlu: Jocul necromanților

Autor: Șerban Andrei Mazilu

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2016

Nota: 5 / 5

Recenzie: Soldați ai terebentinei de Răzvan T. Coloja

Când spunem „roman transgresiv” ne gândim la o carte libertină care nu respectă regula clasică, a scrierii sale. Acum când cineva menționează acest gen al literaturii, involuntar, mă gândesc la Răzvan T. Coloja și la al său roman „Soldați ai terebentinei”.

Publicat astăzi, subiectul cărții este de pe vremea „când melodiile veneau în fâșii magnetice lipite cap la cap, formând două role maro în jurul câte unei verighete din plastic” (pg. 23), cea ce îl face pe autorul orădean să nu fie un simplu povestitor al vieții rockerilor anilor `90, ci un istoric al acestora.

Nu știu cât la sută din acțiunile personajelor din roman s-au întâmplat cu adevărat, însă într-un interviu pentru Egophobia, R.T. Coloja afirmă că „aţi fi surprinşi câte scene din <<Soldaţi ai terebentinei>> au avut cu adevărat loc. Mi-e cumva teamă să arăt cu degetul spre lucruri specifice, că nu vreau să par nebun.”

Această afirmație m-a făcut să îmi pun câteva semne de întrebare și să le acord o mai mare atenție prietenilor mei rockeri care pierd nopțile prin baruri înecați în fum de țigară și bere, iar zilele și le petrec într-o continuă stare de somnolență.

Din nefericire ei nu vor putea niciodată să devină „cei din visele mamelor și taților noștri, și asta pentru că refuză categoric să se alinieze standardelor societății”(pg. 28) și cu toate acestea ei sunt cei mai educați oameni ai noștri.

Tocmai acest neconformism i-a învățat în așa fel încât să poată să se descurce mai bine decât orice erudit în aproape orice situație, pentru că nu cărțile te învață cum să te descurci cu oamenii, ci ei însăși prin atitudinea pe care o adoptă în momentul în care te judecă pentru că ești băiat și ai părul lung.

În opinia mea, cele 232 de pagini ale cărții sunt defapt adevrăul din spatele măștii afișate în public a unor oameni ca oricare alții. Pentru că rockerii nu sunt extratereștri, sunt ca și noi, oameni normali cu sentimente și vise.

Din păcate, aproape un sfert de veac mai târziu mentalitatea „nonrockerilor” este aceeași – „dacă ai părul lung și ești băiat, ai devenit trimisul Satanei pe Pământ” (pg. 40).

Motivul pentru care recomand citirea acestui volum nu este pentru a-i face pe ascultătorii muzicii „întunecate” să pară niște personaje dramatice în ochii noștri, ci din contră. Îmi doresc ca acest roman să fie citit chiar și de acele persoane care susțin că au frică de Dumnezeu și că nu s-ar deda la așa ceva, pentru că doar astfel pot realiza bula de cristal în care s-au închis sau s-au lasat închiși de alții.

Ce dacă ești băiat și ai părul lung sau ești fată și te îmbraci în haine lălâi și negre? Nu contează cât de extravagante îți sunt gusturile în materie de muzică și vestimentație dacă tu poți fi o persoană mai rațională decât cei ce se poartă la patru ace.

„Soldați ai terebentinei” este un roman scris la persoana I și care prezintă viața unui grup de adolescenți nonconformiști ai anilor ‘90.

Libertini, neînfricați și fără inhibiții aceștia se bucură de toate aspectele vieții neratând nici o secundă din aceasta.

Sunt un mic grup ce se bucură de o prietenie mai profundă decât orice, pentru că legătura lor nu „s-a născut pe culmile Olimpului, ci în cele mai umede hrube ale Hadesului”(pg. 45).

Totuși, nu acest lucru mi s-a părut intrigant la roman, ci un personaj misterios ce are chipul unei tinere rebele – Nina.

Cine este ea? Ce secrete ascunde? Ce vrea defapt de la viață? Sunt întrebările care m-au însoțit la fiecare pagină și al cărui răspuns l-am aflat abia la ultmul rând al cărții, rând ce a schimbat radical tot simbolismul ce a stat la baza acestei istorii.

Cine iti va raspunde daca formezi data ta de nastere la un telefon public? Să fie oare viitorul tău confident sau cel care îți va manipula de aici încolo fiecare acțiune?

 

Titlu: Soldați ai terebentinei

Autor: Răzvan T. Coloja

Anul publicării: 2015

Editura: Crux Publishing

Nota: 5 / 5

Recenzie: În sângele tatălui de Ciprian Mitoceanu (Predestinare Genetică #1)

În perioada 2000 – 2010 piața literaturii a fost dominată de genul fantasticului reprezentat de vampiri, vârcolaci și multe alte creaturi cu colți, îmblânzite de autori pentru a le face mai accesibile adolescenților.

in-sangele-tataluiÎncepând cu 2010, literatura universală,  dar și cea românească au fost invadate de noul chip al fantasticului ce nu se desfășoară sub semnul supranaturalului, ci al unui posibil viitor: distopiile.

Majoritatea distopiilor pe care le-am citit până acum sunt scrise de autori străini care prezintă Statele Unite ale Americii ca pe o țară a pierzaniei, distrusă de războaie ce au afectat întreg mapamondul.

Astfel, într-o mare de romane care abordează o inevitabilă Apocalipsă, profesorul și scriitorul Ciprian Mitoceau vine cu o breșă a acestui stil brutal de a vedea viitorul cu primul roman al trilogiei „Predestinare Genetică”- „ În Sângele Tatălui”.

În acest prim roman sunt prezentate destinele a două personaje total opuse. Pe de o parte avem un „individ banal” – Leo Goldman, iar pe de altă parte avem un „carismatic ucigaș în serie (inspirat din realitate)” – Robert Piest.

“În Sângele Tatălui” ne inițiază într-o lume în care oamenii, parcă nu mai sunt capabili să gândească pentru ei și să-și asume deciziile pe care le iau: „nu este vina noastră”. Acest citat este repetat, parcă la infinit, de personajele secundare care îl acuză pe nedrept pe Leo Goldman, care desi a avut un comportament exemplar o viață întreagă, a fost judecat pentru prima, și probabil, ultima abatere disciplinară.  În timp ce acest ghinionist cetățean este condamnat în baza unui amedament, lista de victime a lui Robert Piest este în continuă creștere.

Ceea ce face ca romanul să fie mai intersant și mai promițător decât restul cărților din acest gen literar este faptul că personajele principale trăiesc într-o lume în care justiția, aș putea spune, este într-adevăr oarbă, și nu în sensul bun.

Prin „justiție oarbă” facem referire la ideea de bază a acestei trilogii care a fost construită pe amendamentul Dawson. Acestă lege a fost concepută pentru a-i identifica pe potențialii criminali în serie înainte de a deveni unul. Bazat pe un chestionar cu întrebări despre cele mai intime gânduri ale „acuzaților”, cei care folosesc acest amendament pot condamna la închisoare pe viață pe oricine fără o altă judecată în prealabil și de asemenea fără alte dovezi, decât rezultatul chestionarului.predestinare-genetica-1

Romanul poate fi considerat un joc de-a Dumnezeu  al unor oameni ce și-au pierdut de mult verticalitatea și simțul realității ce aduce în prim plan efectul de turmă pe care îl întâlnim și astăzi sub forma calculatoarelor.

Astăzi ne folosim de internet pentru a căuta informații în defavoarea cărților, ne folosim de calculator pentru a face simple calcule în defavoarea matematicii, pe care se presupune că ar trebui să o știm, iar în viitor ne vom folosi de un amendament propus de o persoană mai stăpână pe sine decât noi pentru a conduce un stat și, poate, chiar lumea.

Am apreciat acest roman nu doar pentru calitatea textului care este pe înțelesul oricărui cititor, ci pentru simplitatea cu care este scris, fără termeni științifici complecși. Dar cel mai mult autorul mi-a câștigat respectul și atenția prin lecția de viață pe care mi-a oferit-o printre rândurile sale.

Ținând cont de ultimele evenimente de la noi, nu pot decât să mă gândesc la această carte ca la o previziune a lui Ciprian Mitoceanu a viitorului nostru. Însă îmi place să cred că spre deosebire de cetățenii Statelor Unite din această trilogie, noi avem curajul și tăria de a ne împotrivi legilor spălătoare de identitate, iar că povestea prezentată anteior, va rămâne doar atât. O poveste.

Titlu: În sâgele tatălui

Autor: Ciprian Mitoceanu

Editura: Crux Publishing

Anul publicării: 2015

Nota: 5 / 5

Recenzie: Metamorfoze, editor Andreea Sterea

Odată cu globalizarea și modernizarea, nu doar piața bunurilor și serviciilor a fost afectată, ci și piața literară.
În prezent, autorii caută să se adapteze noilor vremuri, modernizând legendele și transformându-le în ceva „cu priză la publicul de astăzi”.
metamorfozeAstfel, în zilele noastre, copiii nu se mai tem de lupi, pentru că sunt sexy, însă prin prezenta antologie, Andreea Sterea ne face un tur prin prin propria-i fermă de vârcolaci autentici. Uneori cu o putere de seducție neobișnuită, alteori înspăimântători, licantropii din această antologie sunt deopotrivă fascinanți și misterioși.
Cele 205 pagini ce alcătuiesc „Metamorfoze” însumează 11 povești ale marilor autori ai Literaturii Universale după cum urmează:
1. „Lup Nomad” de Alegernon Blackwood, deschide antologia cu povestea unui recepționer. Iubitor fiind de excursiile in natură, el alege să-și petreacă vacanța la pescuit pe malul Lacului Tămăduirii. Iar acest loc nu este întâmplător, se spune că acolo poate găsi ceea ce își dorește în materie de pescuit. Chiar dacă a fost avertizat de unul din prietenii săi de la Clubul Sportiv din Montreal, vrăjit de frumusețea locului, Malcom Hyde își instalează tabăra pe malul greșit, deși acesta părea să fie ideal pentru a-și desfășura vacanța. De ce nu trebuia să se stea acolo? Pentru că acela este teritoriul lupului mare și rău. Sau poate ne înșelăm?
2. „Lenore Arras” de Oliviu Crâznic este prezentă și în antologia autorului „Ceasul Fantasmelor” publicată tot la Crux Publishing și este vorba despre prada care devine prădător. Atunci când nu mai ai pe cine să iubești și să protejezi, durerea ce te macină lasă bestia din tine să iasă la suprafață acaparându-te cu totul, nemailăsându-ți decât dorința de răzbunare. Așa cum a spus Prof. Doc. Ciprian Mitoceanu aceasta este doar o „mostră din ce poate crea Oliviu Crâznic”. Și, așa cum veți vedea, nimic nu este ceea ce pare în această poveste despre iubire și răzbunare.
3. „Barrington Cowels” de Sir Arthur Conan Doyle, este printre poveștile mele preferate nu doar pentru că este scrisă de unul din autorii mei îndrăgiți, ci pentru că are de toate: legende, iubiri, mistere, dar cel mai important, crime nerezolvate. Este povestea misterului morții studentului Barrington Cowels, îndrăgostit nebunește de o tânără de o frumusețe afrodiziacă, dar care ascunde un secret ce duce la moartea tuturor pretendenților ei.
4. „Proscrisul” de Robert E. Howard este o poveste care începe cu un bal ce adună la castelul lui Dom Vicente da Lusto prietenii acestuia din toate colțurile lumii, printre care și un invitat misterios. Aceasta este povestea (dar și blestemul) unui suflet chinuit de forțe supranaturale prins între lupta dintre dorința Întunericului și propria-i conștiință.
5. „Stigmatul Bestiei” de Rudyard Kipling este dovada clară că acesta nu se rezumă doar la poveștile copilăriei noastre, cum ar fi „Cartea Junglei”, ci poate depăși oricând granița basmelor pentru a ne impresiona cu o intrigă ce pune accent pe puterea zeilor. Se știe că Asia este continentul cel mai apropiat de zei pentru că tradițiile s-au păstrat intacte din moși strămoși, iar prin tradiții ne putem referi și la blesteme, ce pot fi folosite ca și lecții de viață…
6. „Inspirație pentru Pickman” de H.P. Lovecraft a fost povestea care mi-a dat fiori și la propriu și la figurat. Celebru pentru stilul său de a crea trăiri prin cuvinte, mi-a luat destul de mult să-mi dau seama care este povestea din spatele poveștii pentru că eu eram atentă la personaje, nu la background-ul unde, cu mult calm, mă aștepta lupul…
7. „Sură lupoaica” de George Macdonald este povestea unui student prins de o furtună pe unul din dealurile scoțiene. Mai întâi se refugiază într-o peșteră, apoi este primit de o frumoasă fată în propria-i vizuină. O scurtă poveste în 7 pagini despre dorința de a fi iubit, dar și despre lupta dintre bestie și conștiință.
8. „Fiara” de Guy de Maupassant este mitul Bestiei din Geuvaudan prezentat sub forma unei scene de viață. Doi frați nobili, ce se consideră cei mai buni vânători din lume, se aventurează într-o noapte să prindă marele lup din zonă, însă ce-i prea mult strică, iar orgoliul lor este stins cu bestialitate…
9. „Misterele din Sparktower” este liantul dintre „Anotimpul Pumnalelor” și ”Jocul Necromanților” de Șerban Andrei Mazilu. Este acea poveste de după acțiune și de dinaintea furtunii ce îl are ca personaj principal pe inspectorul Baudelaire. Este o scurtă poveste despre bestia ce deschide o cale de comunicare dintre om și zeu. Dacă ați citit primul volum, cu siguranța veți dori să continuați cu „Jocul Necromanților” pentru că veți întâlni aici cel puțin un personaj nou…
10. „Gabriel – Ernest” de Saki, în primă fază m-a dus cu gândul la „Câinele din Baskerville” al lui Doyle, însă de această dată ne întâlnim nu cu o fiară, ci cu un copil care la un moment dat recunoaște că preferă să servească la masă carne crudă de animal sau om. „Ai o fiară în pădurile tale” este prima propoziție a povestirii care se dovedește a fi povestea unui copil – monstru.
11. „Tarnhelm, sau cum a murit unchiul Robert” de Hugh Walpole încheie antologia „Metamorfoze”. Aceasta începe cu sosirea unui copil la unchii săi pentru a-și petrece vacanța, însă de ce nu are voie în micul Turn Cenușiu al conacului? Oare pentru că acolo locuiește lupul?metamorfoze
Toate aceste 11 povestiri sunt însoțite la final de un mic glosar în care Andreea Sterea și Oliviu Crâznic ne explică cine este autorul, pentru ce este cunoscut în literatura universală, dar și ce înseamnă anumiți termeni sau care au fost sursele de inspirație pentru aceste povești.
Recomand acest volum tuturor celor care doresc să se reîntoarcă la vechile concepții despre licantropie, fără să fi fost alterate de filmele și cărțile pentru adolescenți din ultima perioadă. O călătorie în timp când orice umbră se putea transforma în ceva monstruos.
Este lună plină și trebuie să CITEȘTI această antologie!

Titlu: Metamorfoze

Traducere și adaptare: Andreea Sterea, Oliviu Crâznic, Șerban Andrei Mazilu

Editură: Editura Crux Publishing

An publicării: 2015

Nota: 5/5